Un cometariu CENZURAT de mass media, sau ce nu avem voie să aflăm despre America

Încep prin a afirma că experienţa mea de aproape două decenii în America, coincide perfect cu concluziile trase de Doamna X, cea care ni le oferă pe ale dânsei, mai jos.  Cel ce cunoaşte America doar prin televizor, sau doar din scurta sa şedere acolo, nu are cum să înţeleagă ce se va prezenta, decât dacă este foarte inteligent.  Cui nu a pus piciorul în avion pentru a traversa Atlanticul şi totuşi pricepe, toată cinstea!

Singura critică pe care o pot aduce, e faptul că educaţia la Harvard sau în alte şcoli ale Ivy League, este descrisă ca fiind ceva de dorit – dacă chiar vreţi ca şi copiii Dvs. să devină experţi în câmpul lor îngust de studiu, atunci într-adevăr acestea sunt o opţiune viabilă, dar nu fără un preţ enorm: acela al pierderii compasului lor moral, lucru văzut cu ochii mei, ca unul care am fost invitat în mai toate marile universităţi americane şi confirmat ulterior de către părinţi ai unor absolvenţi de Ivy League (vedeti si comentariile).

Homosexualitatea, depravarea, ateismul şi decăderea morală promovate tocmai de către cei care ar trebui să vă educe copiii, sunt greu de imaginat şi nu trebuiesc văzute de nimeni care nu a fost cât-de-cât crescut în spiritul românesc, creştin, conservator. Doar asta ne-a salvat pe noi tinerii români de acum 20 de ani , de ispitele continue cărora le eram supuşi, căci presiunea e enormă:

Vă daţi seama de câtă tărie şi discernământ este nevoie pentru a refuza mâncarea, băutura şi compania oferite de către unii care în mod clar nu bâzâiau în jurul nostru pentru a afla mai multe despre lagărul comunist, ci a căror motivaţie concretă era procurarea de „prospături” naive care să fie drogaţi şi folosiţi pentru „distracţie” perversă ? Şi tu care de-abia aveai câţiva dolari în buzunar!
Iar gazdele, cumva, din întâmplare,  numai in compania ăstora ne plasau!

Noroc cu manierismele de poponari si cu parfumul lor strident…Chiar daca nu vazuserăm niciodata asa ceva si tot n-aveam cum să îi confundăm!

Acestea fiind spuse, îi fac loc Doamnei X, care va pune reflectorul pe toţi gândacii, viermii şi şobolanii ce trebuiesc expuşi – gândiţi-vă de două ori înainte de a  considera ca un mare succes bursa primită de către juniorul Dvs. premiant! Acolo unde se va duce, nu va fi nimeni care să îl păzească, înafara Bunului Dumnezeu, dacă v-aţi crescut copilul în teama Lui – şi chiar şi-atunci, nu e mai bine pentru el să nu fie ispitit ?

„Am constatat un fapt îmbucurator pentru mine; exista multi români americani, canadieni sau germani care-si pastreaza înca radacinile, iubirea pentru tara natala, care nu privesc înapoi cu mânie catre tara natala si românii ramasi acasa, si care pot fi obiectivi în ceea ce priveste cele bune si rele din tarile unde s-au stabilit.

Din nefericire exista si câtiva Ionesti si Solomoni pentru care în Canada si SUA totul este perfect, si fiind totul perfect, ei, ca membri ai unei societati perfecte, se simt niste privilegiati, superiori oricarui alt român, care neaga orice a fost, si este, bun în România. Cel care-si reneaga tara natala si obârsia, este la fel cu cel care-si reneaga parintii saraci si analfabeti, fiindu-i rusine cu ei când el a ajuns „domn”. Acela este un om de nimic, un om care nu are nimic sfânt, Dumnezeul lui fiind banul.

Spune dl. Ionescu :” Sa fie oare invidie? Sa fie doar ignoranta? (…) Cit despre remarcile rasiste…te-ai gindit vre-o data ca si tu faci parte din acea categorie pe care o dispretuiesti…imigrantii?” Nu doream sa intru in polemica cu dl. Ionescu – la care se poate vedea, mânia si ura, ma tutuieste, baga si rasimul, asta da bine totdeauna, baga si invidia, si ignoranta, ma rog, sigur judeca prin dânsul -, dar vazându-i pumnul în masa, sârgul cu care vrea sa convinga ne-americanii ca dânsul are dreptate, voi mai aduce câteva detalii, desi eu nu vreau sa conving pe nimeni, pur si simplu, dreptul la replica. Apropo de olimpiade, as vrea sa-i amintesc domnului Ionescu, ca locul intâi in lume, la olimpiada de informatica din SUA, din acest an, a revenit unui tânar din Iasi care a primit si o bursa de studii la o universitate din SUA. Locul II a revenit tot unui student român, care însa a ramas sa studieze in România.

Am lucrat câtiva ani intr-o scoala publica din Los Angeles. Inutil sa spun ca acei ani m-au adus în pragul caderii psihice. Eu nu am vazut imagini asa idilice precum cele prezentate de dl. Ionescu. Elevii mei erau invariabil copii care la 12 ani (re)învatau sa scrie, nu puteau aduna 4+ 4, nu stiau cine a inventat tiparul, etc.,  raspundeau urât profesorilor si daca acestia cutezau sa le puna note mici sau sa îi admonesteze, micii monstri veneau cu parintii care discutau imediat cu directorul scolii si amenintau cu procese sau plângeri depuse la Comisia de Educatie. De vina era întotdeauna profesorul.

La sedintele cu parintii, participau si copiii si îsi exprimau parerile despre „procesul de învatamânt”, criticau profesorii, ba mai aveau si dreptul sa îi aleaga! Imagini din acelea cu elevi care picteaza si apoi prezinta mândri lucrarea parintilor, informându-i ce mare artist i-a influentat, nu sunt culese decât dintr-o singura categorie de scoli americane: cele private. Oricum, pentru cei ce traiesc aici si cunosc nivelul de cultura al elevului mediu, cele povestite de Andy Ionescu sunt de science fiction îmbinate cu elemente de grotesc ( semnatura lui Bush ), stiti dumneavoastra, multumim din inima partidului si conducatorului iubit, le-au ramas unora lipite pe acel organ numit creier.

Am avut elevi care nici în clasa a 8-a nu auzisera de greci si romani, ce sa mai vorbim de istoria Evului Mediu, de fiecare data când îi intrebam „Cum, mai copii, voi nu ati facut istoria antica?” micutii raspundeau invariabil  „Am facut niste piramide”.”Bine si anul trecut ce ati facut la istorie?” „Pai, istoria Africii”.Râdem de una singura numai la gândul ca un elev poate fi ocupat cu luptele triburilor africane, negasind timpul necesar sa citeasca despre Imperiul Roman, Caderea Constantinopolului sau al II-lea Razboi Mondial. Un fel de „lasa-ma, dom’le cu alfabetul, nu vezi ca îmi dau teza de doctorat?”

O alta piedica în calea dezvoltarii firesti a copiilor este, dupa parerea mea, aceasta preocupare bolnava pentru „safety”= siguranta copiilor. Sunt de acord ca scoala sa ofere protectie si conditii sigure de joaca pentru copii, însa a merge pâna acolo în a interzice copiilor sa îsi traiasca copilaria, cu micile ei traume ( cazut de pe bicicleta, lovit cu mingea în cap, etc ) parca e cam mult, nu? Si asa,  copilasii nu se mai pot sui pe tricicleta fara cinci straturi de cotiere, genunchiere si desigur, casca lui Darth Vader pe cap. Poate de aceea si au saracii probleme cu echilibrul, îi trage casca într-o parte. Imi vad cu ochii mintii, stranepotii încotoshmanatzi cu haine groase, manusi de azbest, si casti de motociclist, disputând la masuta de sah a viitorului, un modest campionat scolar.

Siguranta fara copilarie

Exista o deosebire socanta între generatiile care au putut sa se joace în voie si sa îsi traiasca copilaria ( cei ce au astazi 30 – 40 – 50 ani ) si cei tineri, care se tem de fluturi, tipa când ploua ( rain disorder ) si pentru care firmele de panificatie produc celebra „pâine fara coaja”…

Oricine stie cât de „prezenti” si îndemanatici pot fi cei din prima categorie si cât de împiedicati sunt aceia ce constituie, o! Doamne, „viitorul”… Sa fim seriosi, „micutii” nostri, sunt pe ultimele locuri la olimpiade, concursuri si alte manifestari internationale, si astea sunt date ce nu pot fi contestate, cum nu poate fi contestat ultimul test national la care au fost supusi elevii tuturor scolilor si rezultatele le stie toata lumea.

Copiii mei sunt înscrisi la o scoala privata, catolica, unde taxele se ridica la 10.000 $/an si vorbim de clasa a 9-a de liceu!, copiii au dat admitere si acum fac carte, latina si matematica, limbi straine, pentru orice abatere sunt pedepsiti etc., disciplina este de fier, pentru asta platesc parintii asa sume astronomice. In general elevii acestor scoli nu au timp de prostii, poarta uniforma, nu acei pantaloni lasati în vine odiosi si acele bluzite odioase cu paiete si Omul paianjen ( Spider man ).

Colegii lor, care s-au dus la public schools, atârna toata ziua pe strazi, si mai ales în mall-uri, culegându-si pantalonii de pe jos, au inele si în nas si la degetele de la picioare, sa nu uit inelul din buric sau clitoris, nu au teme, la scoala nu fac nimic, dau telefon dupa copiii mei, si se mira ca ei sunt ocupati mereu, nu au timp de baschet si mall, dau teste peste teste si au mereu ceva de citit…

mall rats ( sobolani de mall )

Si copiii mei au diplome peste diplome, si sunt mereu primii, probabil vor merge la studii la Harvard sau în Europa, însa sa recunoastem ca pentru asta platim taxe mari, numai si numai pentru ca baietii sa ajunga la un nivel pe care îl ofera mai orice scoala din Europa ( si Romania!!! ) fara ca parintii sa plateasca atât. Nu cred ca ma poate contrazice cineva aici.

Fara suparare, s-ar cuveni ca aceia care sunt mândri de educatia americana, sa precizeze la ce scoala merg copilasii lor. Nu de alta, dar nu putem confunda situatia unor scoli private renumite cu cea a unui întreg sistem de învatamânt public cu sali de clasa murdare, pereti pictati cu tot felul de lozinci si desene, tineri impertinenti si prost-crescuti.

Ma surprinde ca domnul Ionescu, ce a scris cu atâta mândrie despre sistemul scolar din Los Angeles, nu stie ca scolile din zona aceea au o reputatie îndoielnica ( nu ma refer la cele private, repet ). Oare sa nu stie domnul Ionescu ca scenele cu elevi infractori, narcomani si cu pistolul în mâna, cu elevele prostituate, si cu atmosfera „scolara” de rigoare sunt inspirate tocmai din peisajul colorat al Los Angeles-ului???

Liceul din cartier

Daca domnul Ionescu s-ar fi referit la scolile din Boston, daca ar fi laudat Harvard-ul, Eton-ul sau MIT-ul, nu as fi îndraznit sa scriu aceste rânduri. Sa ne întelegem: nimeni nu contesta valoarea unor scoli americane, rezultatele de exceptie, recunoscute în întreaga lume. Insa absolventii acestor scoli sunt o minoritate, nu o majoritate, cum lasa unii admiratori ai sistemului american sa se înteleaga. SUA au mari calitati însa învatamantul public nu este un punct forte, lucru pe care multi americani get-beget îl recunosc si se fac eforturi pentru îndreptarea acestei situatii.

In onestitatea si modestia lor, americanii stiu ca au o problema. Ce este trist si în acealasi timp enervant, este faptul cum unii români, ajunsi în SUA, confunda sentimentele lor pentru aceasta tara adoptiva – minunata – cu adeziunea fierbinte în jurul partidului care le da posibilitati de trai bun…ori America înseamna cu totul si cu totul altceva.

Uitasem ceva important, zic eu, si se refera la toti acesti fanatici Ionesti si Solomoni care nu pot suporta nici o critica la adresa tarii în care traiesc ( e vorba de SUA  sau Canada ): nu ar trebui sa uitam ca orice om, cetatean si platitor de taxe în tara unde traieste are dreptul sa se preocupe de felul cum sunt cheltuiti acesti bani publici. Ori, sistemul de scoli publice este tinut din banii platitorului de taxe, fie el taietor de lemne sau CEO si, deci, oricare dintre ei este îndreptatit sa-si spuna macar parerea cu privire la educatia tinerilor, educatie la care si ei contribuie, indirect.

Asta este diferenta între societatea democratica si cea socialista multilateral dezvoltata. Se pare ca unii nu pot si nu vor sa priceapa, si orice critica este perceputa ca un atac al dusmanilor poporului, partidului, pacii…si respectivul cetatean care indrazneste sa critice ceva este un anti-american si un rasist.”