Creştinilor apocaliptici, un avertisment: sfârşitul lumii nu este aproape! Ce putem face?

În general, noi ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[1] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[2]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.
Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat!

Sfintele Paşti, 2009

† BARTOLOMEU ANANIA
Arhiepiscop și Mitropolit

sursa http://bartolomeuanania.blogspot.com/2010/06/ips-bartolomeu-nu-trebuie-sa-luptam.html

E greu să mai adaugi ceva semnificativ la acestea, dar o văd ca pe o extensie logică a celor spuse mai sus:  dacă Apocalipsa nu este încă aici şi e clar că nu este, înseamnă că nici atitudinea celor care văd numai praf şi pulbere în jurul lor, nu este potrivită pentru noi: într-adevăr nu ne putem lupta cu Apocalipsa, dar asta nu înseamnă resemnare totală şi acceptarea tuturor relelor care ne vin din partea slujbaşilor vânduţi.

Degeaba ne informăm despre pericolele enorme ale vaccinării, despre cipul RFID, despre mâncarea chimizată şi cerul plin de trene toxice, dacă nu ne unim pe lângă rugăciune şi în acţiune. Vedeţi, nu-i vorba doar de noi şi de copiii noştri aici.

În vreme ce noi ne putem feri oarecum de relele acestea, cei mai puţin informaţi nici măcar nu au habar ce li se întâmplă. Ei devin victimele perfecte, care cred că „aşa trebuie să fie, doar ştiu mai bine cei mari, decât noi”.. Păcat de ei, doar şi noi am fost ignoranţi odată. Nu-i aşa că simţim că datorăm recunoştinţă celor care ne-au deschis ochii? Cum să îi re-plătim? Iată cum:

E treaba noastră a soldaţilor creştini, aşa puţini, dezorganizaţi şi lipsiţi de „arme” cum suntem, să dăm război bestiei, de dragul fraţilor noştri. Fireşte, nu e vorba de un război înarmat, ci de acţiune civică, de unirea forţelor şi de organizare, pentru a presa guvernul să mai asculte şi de noi, în locul mamonei. Putem desfăşura campanii de informare cu broşuri tipărite, prezentări cu intrarea liberă, concursuri pentru copii, ba’ chiar şi acţiona în judecată guvernul, pentru a mai încetini sau stopa acţiunile distrugătoare.

Orice lucru care merită întreprins, cere sacrificii. Va trebui să ne unim forţele lăsând la o parte diferenţele dintre noi, să ne punem puterea şi resursele împreună şi să începem undeva. A sosit vremea acţiunii, nu mai putem doar să reacţionăm la nesfârşit!

Orice mişcare de masă implică voluntariat, deci fiecare oraş mai mare, va avea un centru coordonator şi o mână de voluntari care să petreacă câteva ore în scopul ales. Pe lângă asta, e nevoie de un simbol, unul uşor de recunoscut, care să aibă un impact vizual deosebit şi de un slogan scurt şi semnificativ.

Aştept deci sugestii sub formă de comentarii. Dacă nu le doriţi publicate, doar menţionaţi asta. Să fie într-un ceas bun, cu Dumnezeu înainte!

Un P.S. ne-dorit, dar necesar: acest demers al meu, a atras furia tocmai a unui frate ortodox, nimeni altul decat Saccsiv, care m-a atacat pe blogul lui intr-un chip care nu-i face cinste. Raspunsul meu si alte clarificari se afla aici. Ar fi păcat să ne certăm când se pare că ne aflăm de aceeaşi parte a baricadei.