Aţi distrus poporul, cu televizorul – cum se lucrează din spatele micului ecran:

Partidul pretinde bineînţeles că ar fi eliberat proletariatul din sclavie….În realitate se cunoştea foarte puţin despre proletari. Nu era necesar să cunoşti prea multe despre ei. Câtă vreme ei continuă să lucreze şi să se înmulţească, celelalte activităţi ale lor nu aveau importanţă. Lăsaţi de unii singuri, ca turmele de vite păscând pe păşunile Argentinei, ei au ajuns la un stil de viaţă care le părea natural, ca un fel de şablon ancestral. Se năşteau, creşteau în canale, mergeau la muncă la 12 ani, treceau printr-o scurtă înflorire a frumuseţii şi a dorinţei sexuale, se căsătoreau la 20 de ani, erau de vârstă medie la 30 şi mureau în cea mai mare parte la 60. Munca fizică grea, grija casei şi a copiilor, certurile meschine cu vecinii, filmele, fotbalul, berea şi mai presus de toate, jocurile de noroc, le umpleau orizonturile minţii. Controlul lor nu era deloc dificil.

-George Orwell, 1984

Spălarea creierelor

Faptul că televizorul este o sursă ne-analizată sau criticată în mod activ, a fost evidenţiat dramatic în anii ’60 printr-un experiment care a scuturat lumea reclamelor politice şi comerciale schimbând pentru totdeauna felul în care mediul TV-ului va fi folosit. Rezultatele acelui experiment încă reverberează în industrie cu mult după ce metodele sale primitive au fost perfecţionate: în Noiembrie 1969, un cercetător pe nume Herbert Krugman, care mai târziu a devenit manager de studiu al opiniei publice la sediul General Electric în Connecticut, a hotărât să descopere ce are loc din punct de vedere fiziologic în creierul unei persoane care priveşte la televizor.

El a aranjat cooperarea unei secretare în vârstă de 22 de ani, căreia i-a lipit un singur electrod în spatele capului. Acest electrod a fost conectat la un Poligraf Grass Model 7, care la rândul lui era conectat la un computer Honeywell 7600, precum şi la un computer CAT 400B. Pornind televizorul, Krugman a început să monitorizeze undele cerebrale ale subiectului (secretara). Ce a descoperit prin încercări repetate a fost că într-un interval de 30 de secunde, undele creierului se transformau din unde predominant Beta indicând atenţie conştientă şi o stare alertă,, în unde predominant Alfa, indicând lipsă de concentrare, lipsă de atenţie receptivă: starea fanteziilor fără ţintă, a visării din timpul zilei, sub nivelul conştientului.

Când subiectul lui Krugman începea să citească o revistă, undele Beta re-apăreau, indicând că atenţia alertă, conştientă, au înlocuit starea de visare. Ce l-a surprins pe Krugman a fost rapiditatea cu care starea-Alfa a creierului se instala. Cercetări ulterioare au relevat că emisfera stângă a creierului, cea care procesează informaţiile în mod logic şi analitic, e „oprită” în timp ce omul priveşte televizorul. Această „oprire” permite emisferei drepte a creierului, cea care procesează informaţiile emoţional şi non-critic, să funcţioneze fără piedici.

„Se pare că modalitatea de răspuns la televizor este constantă şi foarte diferită de răspunsul la cuvântul tipărit”, scria Krugman în raportul lui. „Răspunsul electric de bază al creierului este faţă de mediumul de transmitere a informaţiilor şi nu faţă de diferenţă de conţinut… Televiziunea este un medium de comunicare care transmite fără efort cantităţi enorme de informaţii ne-procesate de către creier la momentul expunerii”.

Curând, o sumedenie de agenţii erau implicate în propriile cercetări ale fenomenului televizor-creier şi a implicaţiilor sale. Descoperirile au condus la o revizuire completă a teoriilor, tehnicilor şi a practicilor care au structurat industria reclamelor şi într-o măsură, pe cea a televiziunii. Fraza cheie în descoperirile lui Krugman a fost că TV-ul transmite „informaţii ne-procesate de către creier la momentul expunerii” (pag. 69-70).

Precum a observart Herbert Krugman în cercetarea care a transformat industria, noi nu luăm parte în mod conştient sau raţional materialului care rezonează cu adâncurile subconştientului nostru la timpul transmisiunii. Mai târziu însă, când întâlnim marfa pe raft, sau o situaţie din viaţa reală asemănătoare celei din reclamă, sau un nume pe un buletin de vot care ne aduce aminte de experienţa noastră via televizor cu candidatul, o bogăţie de informaţii este declanşată.

Funcţia unui afişaj în magazin este să recheme experienţa din reclamă a consumatorului cu produsul… Nu tu ceri produsul. Produsul te cere pe tine!

Recolectia unei reclame, este evocată de către produsul însuşi, vizibil pe un raft sau aranjament gen insulă, în magazin, interacţionând cu datele stocate în creier. Pe măsură ce experienţa de viaţă reală este înlocuită tot mai mult cu „experienţa” mediată de privitul televizorului, devine uşor pentru politiceni şi pentru cercetători de toate soiurile ai pieţei, să se bazeze pe această experienţă de masă mediată, care poate fi evocată de declanşatorii potriviţi.

„Lumea” televizorului devine o profeţie care se auto-împlineşte: se formează „mintea de masă”, participanţii comportându-se după impulsurile derivate din media, crezând însă că acţionează din propria voinţa şi nevoie. Într-o astfel de situaţie, cine controlează ecranul, controlează viitorul, trecutul şi prezentul.

[p. 82, Joyce Nelson, THE PERFICT MACHINE; New Society Pub., 1992, 800-253-3605; ISBN 0-86571-235-2 ]

„Femeile sunt atent antrenate de către media să se vadă pe ele înşile ca inadecvate. Ele sunt învăţate că alte femei, prin cumpărăturile de haine, cosmetice, mâncare, vocatii, educaţie etc., sunt mai de dorit şi mai feminine decât ele înşile. Nevoia femeii de a-şi verifica constant adecvarea sexuală, prin cumpărături, devine preocuparea ei de căpetenie, profitabilă pentru comercianţi, dar potenţial dezastruoasă pentru individ.

Papusile Barbie

Societatea Nord-Americană are un interes inerent de a consolida eşecul individului de a atinge maturitatea sexuală. Prin exploatarea fricii inconştiente, media garantează căutarea orbească a substitutelor de valori, prin produse comerciale şi prin consum. Represiunea sexuală aşa cum e exprimată în media, este o unealtă viabilă de marketing.

„Frica sexuală reprimată, ca şi toate celelalte tipuri de represiune, face omul foarte vulnerabil la managementul subliminal şi la tehnologia de control. Prin apeluri subliminale şi evocări constante ale acestor frici, unii consumatori pot fi induşi să cumpere aproape orice.

Cât îi priveşte pe bieţii copii, treaba e atât de clară: după ce citiţi asta, rolul desenelor animate şi a „programelor pentru copii” va fi văzut în adevărata sa lumină.