e-mail din America – III şi câteva gânduri.

Prietenii mei din SUA, continua sa-mi descrie viata lor intr-o tara in care ei ca ingineri, oameni de stiinta etc., adevarati profesionisti care pana nu demult castigau intre $80,000 – 100,000/an (inainte de impozite, distictie f. importanta), deci totusi un salariu mare, acum se zbat nesiguri daca isi vor putea pastra casele in care au trait zeci de ani si care chiar achitate fiind catre banci, pot fi pierdute: daca nu poti plati impozitele anuale care variaza intre 4,000-10,000, in functie de marimea casei, caci vine guvernul cu politia si te expropriaza.
Practic esti chirias la stat toata viata ta.

In e-mail din America – II, descriam aventurile unui prieten cand a vizitat agentia pentru plasarea fortei de munca. E bine sa-l vedeti, precum si I-ul lui mesaj, in care descrie cum si-a pierdut serviciul in care lucrase aproape 15 ani.

„Am fost la un curs pt. someri la Altair, cei cu Hypermesh.
Am intalnit fosti colegi, bastinasi, oameni seriosi, experienta solida, muritori de foame!
Smiling!”

Pe sleau, America e un dezastru: ca inginer esti terminat indiferent de experienta, caci nu mai angajeaza nimeni, ca si constructor idem, caci cine isi mai modernizeaza casa cand acoperisul vechi de peste 30 de ani poate fi petecit cu carton smolit pentru a opri ploaia, iar aerul conditionat, inlocuit cu un ventilator ieftin, pe cand iarna se poate purta o haina groasa, exact ca-n vremurile noaste „bune”, cu termostatul setat la fix 17 grade.
Mai raman doctorii si groparii deocamdata care au clienti, dar cum Obama este obsedat cu socializarea medicinei, in curand vom asista la scaderea drastica a veniturilor lor.

Mallurile sunt mai toate adevarate orase-fantoma, cu placi mari de lemn acoperind vitrinele fostelor magazine. Cui ii mai arde de haine la moda, sau de ceasuri noi si scumpe, cand banii de benzina si mancare sunt numarati? Pana si munca la negru nu mai e ce-a fost, cand restaurantele dau faliment unul dupa altul..

Faceti un mare bine celor care inca mai au gargauni in cap si vor sa puna de-o viza „norocoasa” si spuneti-le sa nici nu se gandeasca! Chiar si atunci cand vremurile erau bune dpv economic, sacrificarea copiilor intr-o cultura imbecilizanta si-a ta personala, prin munca pe branci doar pentru a cadea la sfarsitul zilei in fata televizorului cat geamul, prea epuizat pentru a mai putea gandi tu insuti, la sfarsitul unei saptamani de 60-70 ore de munca, nu merita facut – cu atat mai putin acum. Prin frigiderul pe vremuri doldora de chimicale, acum bate vantul..

Daca e sa ne fie greu, ne poate fi si la noi acasa, unde avem totusi familia extinsa, prietenii si cunostintele cu care ne intelegem din priviri. Nu e nevoie sa afectam zambete false ca si dincolo, caci aici stim bine ca tuturor ni-i greu. Parerea mitocanului pui de securist doldora de bani nici nu conteaza – oricum vine si timpul lui.

Sa ne vedem deci de viata in tara noastra cautand sa ne implicam atunci cand vedem rau in jur si nu numai atunci Doar asa putem spera la o viata mai buna pentru copiii nostri si pentru urmasii lor. Noi suntem o generatie de sacrificiu. Sa nu fie degeaba.