Mediatizarea morţii Mădălinei Manole, făcută la întâmplare, sau după o tehnică perfect pusă la punct?

În urma morţii Mădălinei Manole, o bună parte din presă şi-a dat arama pe faţă, folosind ocazia pentru a-şi manifesta dispreţul faţă de biserică şi „dragostea” faţă de falşii vindecători ai sufletului. Duhovnicii au fost numiţi „vraci de mânăstire”, iar tonul isteric cu care s-a reproşat familiei că nu au dus-o legată la psihiatrie pe Mădălina, nu lasă loc de dubii asupra afiliaţiilor unor trusturi de presă din România.

Unde mai pui felul morbid în care au fost redate toate detaliile înconjurând tragicul eveniment, datorită căruia acum ne parvine vestea tristă că peste 50 de români s-au sinucis în acest scurt răstimp, în majoritatea lor femei şi da, în majoritatea lor cu Furadan.

Cum să ne explicăm noi repetarea obsesivă a afirmaţiei: „1 singur ml e suficient să te omoare, iar Mădălina a băut 400ml!„, combinat cu arătarea continuă a produsului, unui popor care e tot mai labil din cauza greutăţilor îndurate, dar mai ales din cauza îndepărtării de Biserică?  Nu s-ar spune că cei care controlează televiziunile ştiu exact ce fac? Intenţionez să demonstrez că da, căci planurile de manipulare psiho-socială a ţărilor creştine sunt vechi şi mai diabolice decât poate o minte normală să creadă.

Nu vă înşelaţi, echilibrul unui suflet nu vine ca urmare a administrării unor pilule psihotrope, oricât ar vrea asta să se erijeze pe post de ştiinţă, ci numai prin taina Spovedaniei, la un duhovnic priceput. Altfel, e ca şi cum am purta aceeaşi cămaşă (sufletul) îmbâcsită de murdărie (păcatele noastre), timp de ani de zile, fără să o spălam (Sf. Spovedanie). Ce propune psihiatria, e aruncarea unor chimicale peste murdăria respectivă, ca prin amestecul lor, cămaşa să-şi recapete aspectul cât de cât plăcut ( controlarea simptomelor, în locul adevăratei vindecării a sufletului ).

Vă propun deci în continuare să aflăm metodele exacte folosite de către controlorii societăţii, pentru a o distruge şi îndobitoci. Cei care le-au inventat pe vremuri, le-au perfectat mai apoi prin agenţiile de reclame şi studiourile de televiziune din Hollywood şi New York, astfel încât mreaja este aproape imposibil de evitat, dacă le privim prestaţiile la televizor. Să vedem despre ce este vorba:

Psihopolitica este arta si stiinta stabilirii si mentinerii dominatiei asupra gandirii si atasamentului indivizilor, functionarilor, departamentelor si maselor si a realizarii cuceririi natiunilor dusmane prin „insanatosire mentala„.

Serviciile secrete de la Moscova au constituit o „academie a crimei”, unde erau chemati discipoli din toata lumea pentru a fi instruiti in „arta” de a modifica psihicul oamenilor, de a modifica vechea lor mentalitate, devenind inofensivi sau fanatici comunisti. Acest scop scuza orice mijloace folosite. S-a conceput si un manual continand incredibile instructiuni, greu de imaginat pentru o minte normala.
Textul manualului e precedat de prelegerea tinuta la inaugurarea cursului de psihopolitica de la Moscova in 1936 de catre Beria, unul dintre primii sefi ai NKVD.

Cuvantarea lui Beria – Prelegere tinuta la inaugurarea cursului de psihopolitica

Moscova, 1936 Studenti americani ai Universitatii Lenin, fiti bine veniti la aceste cursuri privind psihopolitica. Psihopolitica este o parte importanta, desi mai putin cunoscuta, a geopoliticii. Ea este mai putin cunoscuta fiindca se adreseaza unor cadre cu o inalta educatie, stratul superior al „insanatosirii mentale”. Obiectivele noastre principale sunt promovate in mod eficient prin psihopolitica. Primul nostru demers, si cel mai important, este sa producem maximum de haos in cultura dusmanului. Fructele noastre se dezvolta in haos, neincredere, depresiune economica si nesiguranta stiintifica. Doar gloatele trudite pot gasi liniste numai in statul comunist promis de noi, doar comunismul poate rezolva problemele maselor.
Psihopoliticianul trebuie sa munceasca serios ca sa produca maximum de haos in domeniile „insanatosirii mentale”.

Citește în continuare

Un cometariu CENZURAT de mass media, sau ce nu avem voie să aflăm despre America

Încep prin a afirma că experienţa mea de aproape două decenii în America, coincide perfect cu concluziile trase de Doamna X, cea care ni le oferă pe ale dânsei, mai jos.  Cel ce cunoaşte America doar prin televizor, sau doar din scurta sa şedere acolo, nu are cum să înţeleagă ce se va prezenta, decât dacă este foarte inteligent.  Cui nu a pus piciorul în avion pentru a traversa Atlanticul şi totuşi pricepe, toată cinstea!

Singura critică pe care o pot aduce, e faptul că educaţia la Harvard sau în alte şcoli ale Ivy League, este descrisă ca fiind ceva de dorit – dacă chiar vreţi ca şi copiii Dvs. să devină experţi în câmpul lor îngust de studiu, atunci într-adevăr acestea sunt o opţiune viabilă, dar nu fără un preţ enorm: acela al pierderii compasului lor moral, lucru văzut cu ochii mei, ca unul care am fost invitat în mai toate marile universităţi americane şi confirmat ulterior de către părinţi ai unor absolvenţi de Ivy League (vedeti si comentariile).

Homosexualitatea, depravarea, ateismul şi decăderea morală promovate tocmai de către cei care ar trebui să vă educe copiii, sunt greu de imaginat şi nu trebuiesc văzute de nimeni care nu a fost cât-de-cât crescut în spiritul românesc, creştin, conservator. Doar asta ne-a salvat pe noi tinerii români de acum 20 de ani , de ispitele continue cărora le eram supuşi, căci presiunea e enormă:

Vă daţi seama de câtă tărie şi discernământ este nevoie pentru a refuza mâncarea, băutura şi compania oferite de către unii care în mod clar nu bâzâiau în jurul nostru pentru a afla mai multe despre lagărul comunist, ci a căror motivaţie concretă era procurarea de „prospături” naive care să fie drogaţi şi folosiţi pentru „distracţie” perversă ? Şi tu care de-abia aveai câţiva dolari în buzunar!
Iar gazdele, cumva, din întâmplare,  numai in compania ăstora ne plasau!

Noroc cu manierismele de poponari si cu parfumul lor strident…Chiar daca nu vazuserăm niciodata asa ceva si tot n-aveam cum să îi confundăm!

Acestea fiind spuse, îi fac loc Doamnei X, care va pune reflectorul pe toţi gândacii, viermii şi şobolanii ce trebuiesc expuşi – gândiţi-vă de două ori înainte de a  considera ca un mare succes bursa primită de către juniorul Dvs. premiant! Acolo unde se va duce, nu va fi nimeni care să îl păzească, înafara Bunului Dumnezeu, dacă v-aţi crescut copilul în teama Lui – şi chiar şi-atunci, nu e mai bine pentru el să nu fie ispitit ?

„Am constatat un fapt îmbucurator pentru mine; exista multi români americani, canadieni sau germani care-si pastreaza înca radacinile, iubirea pentru tara natala, care nu privesc înapoi cu mânie catre tara natala si românii ramasi acasa, si care pot fi obiectivi în ceea ce priveste cele bune si rele din tarile unde s-au stabilit.

Din nefericire exista si câtiva Ionesti si Solomoni pentru care în Canada si SUA totul este perfect, si fiind totul perfect, ei, ca membri ai unei societati perfecte, se simt niste privilegiati, superiori oricarui alt român, care neaga orice a fost, si este, bun în România. Cel care-si reneaga tara natala si obârsia, este la fel cu cel care-si reneaga parintii saraci si analfabeti, fiindu-i rusine cu ei când el a ajuns „domn”. Acela este un om de nimic, un om care nu are nimic sfânt, Dumnezeul lui fiind banul.

Spune dl. Ionescu :” Sa fie oare invidie? Sa fie doar ignoranta? (…) Cit despre remarcile rasiste…te-ai gindit vre-o data ca si tu faci parte din acea categorie pe care o dispretuiesti…imigrantii?” Nu doream sa intru in polemica cu dl. Ionescu – la care se poate vedea, mânia si ura, ma tutuieste, baga si rasimul, asta da bine totdeauna, baga si invidia, si ignoranta, ma rog, sigur judeca prin dânsul -, dar vazându-i pumnul în masa, sârgul cu care vrea sa convinga ne-americanii ca dânsul are dreptate, voi mai aduce câteva detalii, desi eu nu vreau sa conving pe nimeni, pur si simplu, dreptul la replica. Apropo de olimpiade, as vrea sa-i amintesc domnului Ionescu, ca locul intâi in lume, la olimpiada de informatica din SUA, din acest an, a revenit unui tânar din Iasi care a primit si o bursa de studii la o universitate din SUA. Locul II a revenit tot unui student român, care însa a ramas sa studieze in România.

Am lucrat câtiva ani intr-o scoala publica din Los Angeles. Inutil sa spun ca acei ani m-au adus în pragul caderii psihice. Eu nu am vazut imagini asa idilice precum cele prezentate de dl. Ionescu. Elevii mei erau invariabil copii care la 12 ani (re)învatau sa scrie, nu puteau aduna 4+ 4, nu stiau cine a inventat tiparul, etc.,  raspundeau urât profesorilor si daca acestia cutezau sa le puna note mici sau sa îi admonesteze, micii monstri veneau cu parintii care discutau imediat cu directorul scolii si amenintau cu procese sau plângeri depuse la Comisia de Educatie. De vina era întotdeauna profesorul.

La sedintele cu parintii, participau si copiii si îsi exprimau parerile despre „procesul de învatamânt”, criticau profesorii, ba mai aveau si dreptul sa îi aleaga! Imagini din acelea cu elevi care picteaza si apoi prezinta mândri lucrarea parintilor, informându-i ce mare artist i-a influentat, nu sunt culese decât dintr-o singura categorie de scoli americane: cele private. Oricum, pentru cei ce traiesc aici si cunosc nivelul de cultura al elevului mediu, cele povestite de Andy Ionescu sunt de science fiction îmbinate cu elemente de grotesc ( semnatura lui Bush ), stiti dumneavoastra, multumim din inima partidului si conducatorului iubit, le-au ramas unora lipite pe acel organ numit creier.

Am avut elevi care nici în clasa a 8-a nu auzisera de greci si romani, ce sa mai vorbim de istoria Evului Mediu, de fiecare data când îi intrebam „Cum, mai copii, voi nu ati facut istoria antica?” micutii raspundeau invariabil  „Am facut niste piramide”.”Bine si anul trecut ce ati facut la istorie?” „Pai, istoria Africii”.Râdem de una singura numai la gândul ca un elev poate fi ocupat cu luptele triburilor africane, negasind timpul necesar sa citeasca despre Imperiul Roman, Caderea Constantinopolului sau al II-lea Razboi Mondial. Un fel de „lasa-ma, dom’le cu alfabetul, nu vezi ca îmi dau teza de doctorat?”

O alta piedica în calea dezvoltarii firesti a copiilor este, dupa parerea mea, aceasta preocupare bolnava pentru „safety”= siguranta copiilor. Sunt de acord ca scoala sa ofere protectie si conditii sigure de joaca pentru copii, însa a merge pâna acolo în a interzice copiilor sa îsi traiasca copilaria, cu micile ei traume ( cazut de pe bicicleta, lovit cu mingea în cap, etc ) parca e cam mult, nu? Si asa,  copilasii nu se mai pot sui pe tricicleta fara cinci straturi de cotiere, genunchiere si desigur, casca lui Darth Vader pe cap. Poate de aceea si au saracii probleme cu echilibrul, îi trage casca într-o parte. Imi vad cu ochii mintii, stranepotii încotoshmanatzi cu haine groase, manusi de azbest, si casti de motociclist, disputând la masuta de sah a viitorului, un modest campionat scolar.

Siguranta fara copilarie

Exista o deosebire socanta între generatiile care au putut sa se joace în voie si sa îsi traiasca copilaria ( cei ce au astazi 30 – 40 – 50 ani ) si cei tineri, care se tem de fluturi, tipa când ploua ( rain disorder ) si pentru care firmele de panificatie produc celebra „pâine fara coaja”…

Oricine stie cât de „prezenti” si îndemanatici pot fi cei din prima categorie si cât de împiedicati sunt aceia ce constituie, o! Doamne, „viitorul”… Sa fim seriosi, „micutii” nostri, sunt pe ultimele locuri la olimpiade, concursuri si alte manifestari internationale, si astea sunt date ce nu pot fi contestate, cum nu poate fi contestat ultimul test national la care au fost supusi elevii tuturor scolilor si rezultatele le stie toata lumea.

Copiii mei sunt înscrisi la o scoala privata, catolica, unde taxele se ridica la 10.000 $/an si vorbim de clasa a 9-a de liceu!, copiii au dat admitere si acum fac carte, latina si matematica, limbi straine, pentru orice abatere sunt pedepsiti etc., disciplina este de fier, pentru asta platesc parintii asa sume astronomice. In general elevii acestor scoli nu au timp de prostii, poarta uniforma, nu acei pantaloni lasati în vine odiosi si acele bluzite odioase cu paiete si Omul paianjen ( Spider man ).

Colegii lor, care s-au dus la public schools, atârna toata ziua pe strazi, si mai ales în mall-uri, culegându-si pantalonii de pe jos, au inele si în nas si la degetele de la picioare, sa nu uit inelul din buric sau clitoris, nu au teme, la scoala nu fac nimic, dau telefon dupa copiii mei, si se mira ca ei sunt ocupati mereu, nu au timp de baschet si mall, dau teste peste teste si au mereu ceva de citit…

mall rats ( sobolani de mall )

Si copiii mei au diplome peste diplome, si sunt mereu primii, probabil vor merge la studii la Harvard sau în Europa, însa sa recunoastem ca pentru asta platim taxe mari, numai si numai pentru ca baietii sa ajunga la un nivel pe care îl ofera mai orice scoala din Europa ( si Romania!!! ) fara ca parintii sa plateasca atât. Nu cred ca ma poate contrazice cineva aici.

Fara suparare, s-ar cuveni ca aceia care sunt mândri de educatia americana, sa precizeze la ce scoala merg copilasii lor. Nu de alta, dar nu putem confunda situatia unor scoli private renumite cu cea a unui întreg sistem de învatamânt public cu sali de clasa murdare, pereti pictati cu tot felul de lozinci si desene, tineri impertinenti si prost-crescuti.

Ma surprinde ca domnul Ionescu, ce a scris cu atâta mândrie despre sistemul scolar din Los Angeles, nu stie ca scolile din zona aceea au o reputatie îndoielnica ( nu ma refer la cele private, repet ). Oare sa nu stie domnul Ionescu ca scenele cu elevi infractori, narcomani si cu pistolul în mâna, cu elevele prostituate, si cu atmosfera „scolara” de rigoare sunt inspirate tocmai din peisajul colorat al Los Angeles-ului???

Liceul din cartier

Daca domnul Ionescu s-ar fi referit la scolile din Boston, daca ar fi laudat Harvard-ul, Eton-ul sau MIT-ul, nu as fi îndraznit sa scriu aceste rânduri. Sa ne întelegem: nimeni nu contesta valoarea unor scoli americane, rezultatele de exceptie, recunoscute în întreaga lume. Insa absolventii acestor scoli sunt o minoritate, nu o majoritate, cum lasa unii admiratori ai sistemului american sa se înteleaga. SUA au mari calitati însa învatamantul public nu este un punct forte, lucru pe care multi americani get-beget îl recunosc si se fac eforturi pentru îndreptarea acestei situatii.

In onestitatea si modestia lor, americanii stiu ca au o problema. Ce este trist si în acealasi timp enervant, este faptul cum unii români, ajunsi în SUA, confunda sentimentele lor pentru aceasta tara adoptiva – minunata – cu adeziunea fierbinte în jurul partidului care le da posibilitati de trai bun…ori America înseamna cu totul si cu totul altceva.

Uitasem ceva important, zic eu, si se refera la toti acesti fanatici Ionesti si Solomoni care nu pot suporta nici o critica la adresa tarii în care traiesc ( e vorba de SUA  sau Canada ): nu ar trebui sa uitam ca orice om, cetatean si platitor de taxe în tara unde traieste are dreptul sa se preocupe de felul cum sunt cheltuiti acesti bani publici. Ori, sistemul de scoli publice este tinut din banii platitorului de taxe, fie el taietor de lemne sau CEO si, deci, oricare dintre ei este îndreptatit sa-si spuna macar parerea cu privire la educatia tinerilor, educatie la care si ei contribuie, indirect.

Asta este diferenta între societatea democratica si cea socialista multilateral dezvoltata. Se pare ca unii nu pot si nu vor sa priceapa, si orice critica este perceputa ca un atac al dusmanilor poporului, partidului, pacii…si respectivul cetatean care indrazneste sa critice ceva este un anti-american si un rasist.”

Părinţi buni şi părinţi inteligenţi – cum să creşti copii întregi, într-o lume pervertită

Nu-i lucru mic să creşti copii normali în ziua de azi. Când practic nimeni nu le face educaţie, societatea parcă străduindu-se să îi transforme în mici monştri inculţi, materialişti, lipsiţi de judecată elementară, care vor acţiona din instincte animalice şi nu după aplicarea proceselor logice şi cu atât mai puţin din sentimente alese, e imperios pentru noi ca părinţi, să cunoaştem cu ce ne luptăm şi să luăm degrabă măsurile necesare pentru a nu ne pierde copiii.

Anti-cultura promovată de televizior şi internet (au copiii discernământul să caute ce merită aflat acolo?) le asigură distrugerea atât morală, cât şi mentală şi chiar şi fizică. Dacă aţi limitat drastic accesul la acestea şi-atunci numai supravegheat, deja aţi pus început bun.
De ce-ar mai fi nevoie? De educaţie creştină, care implică participarea săptămânală la Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu şi de învăţarea catehismului ortodox. Dacă o faceţi şi pe-aceasta, sunteţi părinţi minunaţi. Suntem însă şi părinţi inteligenţi ?

Doar câteva principii elementare, care aplicate, ne vor forma copiii în oamenii normali, afectuoşi, logici, drepţi şi buni, pe care oricine şi i-ar dori ca soţ, soţie, soră sau frate – să le aflăm:

Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi – Augusto Cury

Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, şi-a dedicat 17 ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism. Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. În cartea sa, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi“, tradusă şi în română, Dr. Augusto Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia contemporană.

––––––––––––––––––––––––

Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.
Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.

1. Blocarea inteligenţei

Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate. Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.

2. Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei

Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este transformată într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul acesteia blochează inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi folosite niciodată. Numărul actual de şcoli este mai mare decât în orice altă epocă, însă acestea nu produc persoane care gândesc, şi nu e de mirare că elevii au pierdut plăcerea de a învăţa.

Pe de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi, gata preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul diverselor aventuri – sportive, de război, politice sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, mărindu-le nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli tot mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a avea puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi fluctuante, instabile şi nemulţumite.

3. Informăm şi nu formăm

Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.

Care este rezultatul?

O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.

CE ESTE DE FĂCUT?

Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale „părinţilor buni” şi cum trebuie transformate ele de către „părinţii inteligenţi”. Iată prima dintre ele:

Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă

Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.
Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.
Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de neuitat.

· Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea

Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi, pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un consumator. Pregătiţi copilul pentru „ a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „ a avea”.
Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să ne acceptăm limitele.

· Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească

Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează. Când deschideţi gura să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin critici mai vechi. 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile în influenţarea personalităţii tinerilor.
A-ţi surprinde copilul înseamnă a spune lucruri la care ei nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi începe prin a tăcea şi a vă relaxa, apoi puteţi spune:”Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc şi te respect mult”. Apoi copilul trebuie lăsat să se gândească.
Părinţii buni spun: „ Greşeşti”; părinţii inteligenţi spun: „Ce părere ai despre comportamentul tău?” „Gândeşte înainte să reacţionezi”

· Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri

Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un „nu”, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala.
Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: „Am greşit”, „Scuză-mă”, „Am nevoie de tine”. Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.

· Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni

A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea în care suntem: a relata experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din părinţi n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frustrările personale.
Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci un prieten foarte bun. Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este scumpă, pentru că aurul şi argintul n-o pot cumpăra.

· Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare

Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin autoritate, bani sau putere. Ştiţi care este termometrul care indică dacă sunteţi agreabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii şi prietenii acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut testul.
Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată pentru că era o persoană simplă. Se simţea tristă şi respănsă.După ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus următoarea pildă: unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit cu nori. Am întrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real Atunci, am adăugat, chiar dacă unii oameni nu cred în soarele tău, el străluceşte. Tu ai lumina proprie. Într-o zi norii se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE.

· Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată

Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor încolţi.
Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi „nu” fără teamă. Dacă ei nu aud „nu” de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă „nu” de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar:: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.
Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai compexă decât cucerirea planetei.

CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI
1. A corecta în public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6. A nu te ţine de cuvânt
7. A distruge speranţa şi visele

Încă ceva: oricât de mare spaima cu care sistemul mincinos încearcă să ne sperie, nu vă daţi copiii la vaccinat niciodată. Documentaţi-vă înainte de a comite această imensă eroare!

sursa email

Educaţia românului de ieri şi de azi: vă puteţi imagina rezultatele ?

Educaţia clasică a românului până mai ieri:

Şi „educaţia” oferită nouă azi:

Itzik, Ştrul si Şloim

Pentru ca tot românul să se simtă bine, inconştient şi amuzat până la moarte, în timp ce alogenii se încalecă stăpâni pe ţara lui – simpli trepăduşi care se scălâmbaie, sau diversionişti şi acoperitori pentru ceilalţi?

Ştrul, circarul

%d blogeri au apreciat asta: