Chipul: între umanitate și dispariția ei


Se pare că, în noua ordine planetară care prinde contur, două elemente, aparent fără legătură între ele, sunt destinate a fi complet îndepărtate: chipul uman și moartea. Vom urmări să investigăm dacă acestea nu sunt cumva conectate și care este sensul eliminării lor.

Că vederea propriului chip și pe al altora este o experiență decisivă pentru om era deja un fapt cunoscut de antici: „Ceea ce se numește «chip» – scrie Cicero – nu poate exista la niciun animal decât la om”, iar grecii au definit sclavul, cel care nu este stăpân pe sine, drept aprosopon, care se traduce, literalmente, prin „fără chip”. Desigur, toate ființele vii se arată și comunică între ele, dar numai omul face din chip locul recunoașterii și al adevărului său, omul este animalul care își recunoaște chipul în oglindă, se oglindește pe sine și recunoaște chipul celuilalt. Chipul îmbină, în acest sens, atât asemănarea, ceea ce putem numi similitas, cât și ceea ce numim simultas, reuniunea, ființa oamenilor împreună. Un om fără chip este neapărat singur.

Acesta este motivul pentru care chipul este locul politicii. Dacă oamenii ar trebui să comunice întotdeauna și în mod exclusiv informații, întotdeauna un fapt sau altul, nu ar exista niciodată politică luată ca atare, ci doar schimb de mesaje. Dar, întrucât oamenii este necesar mai întâi să își comunice deschiderea reciprocă, recunoașterea reciprocă într-un chip, fața este chiar condiția politicii, așadar elementul pe care se bazează tot ceea ce spun și schimbă oamenii.

Chipul este în acest sens adevăratul oraș al oamenilor, elementul politic prin excelență. Privindu-se în față, oamenii se recunosc și sunt pasionați unul de celălalt, percep similitudinea și diferența, distanța și proximitatea. Dacă nu există o politică animală, aceasta se datorează faptului că animalele, care sunt deja întotdeauna în aer liber, nu fac din expunerea lor o problemă, pur și simplu locuiesc în ea fără să le pese de ea. Acesta este motivul pentru care nu sunt interesate de oglinzi, de imaginea ca imagine. Omul, pe de altă parte, vrea să se recunoască pe sine și să fie recunoscut, vrea să-și însușească propria imagine, își caută propriul adevăr în ea. În acest fel, el transformă mediul animal într-o lume, în domeniul unei dialectici politice neîncetate.

 

O țară care decide să renunțe la propriul chip, să acopere chipurile propriilor cetățeni cu măști în toate locurile este, prin urmare, o țară care a șters toate dimensiunile politice care o definesc. În acest spațiu gol, supus în fiecare moment unui control nelimitat, se mișcă acum ființe izolate unele de celelalte, care și-au pierdut fundația imediată și sensibilă a comunității lor și pot schimba doar mesaje îndreptate către un nume fără chip. Și întrucât omul este un animal politic, dispariția politicii înseamnă și înlăturarea vieții: un copil care, născut, nu mai vede chipul mamei sale, riscă să nu poată concepe sentimentele umane.

Nu mai puțin importantă decât relația cu chipul este pentru oameni relația cu morții. Omul, animalul care se recunoaște pe sine în propriul chip, este și singurul animal care sărbătorește cultul morților. Nu este surprinzător, deci, că și morții au chipuri și că ștergerea chipului din spațiul public merge mână în mână cu îndepărtarea morții. La Roma, cel mort participa la lumea celor vii prin imago, prin imaginea sa turnată și pictată pe ceară pe care fiecare familie o păstra în atriul casei. Omul liber este, cu alte cuvinte, definit atât prin participarea sa la viața politică a orașului, cât și prin ius imaginum, dreptul inalienabil de a păzi chipul strămoșilor săi și de a-l expune public în festivalurile comunității.

„După înmormântare și riturile funerare– scrie Polybius – imaginea celui mort era așezată într-un relicvar din lemn în cel mai vizibil loc al casei, și această imagine este un chip de ceară realizat să semene cât mai exact celui decedat atât ca formă, cât și în ceea ce privește culoarea.” Aceste imagini nu făceau doar obiectul unei memorii private, ci erau semnul tangibil al alianței și solidarității dintre cei vii și cei morți, între trecut și prezent, alianță care era o parte integrantă a vieții orașului. Acesta este motivul pentru care au jucat un rol atât de important în viața publică, în așa de mare măsură încât a fost posibil să se afirme că dreptul la imagine al celor morți este laboratorul în care se fundamentează dreptul la viață al celor vii. Acest aspect era cu atât mai adevărat în măsura în care cei care comiteau o crimă publică gravă își pierdeau dreptul la o imagine. Și legenda spune că atunci când Romulus a fondat Roma, a săpat o groapă – numită mundus, „lumea” – în care el și fiecare dintre tovarășii săi au aruncat o mână din pământul din care proveneau. Această groapă era deschisă de trei ori pe an și se spunea că în acele zile morții intrau în oraș și participau la existența celor vii. Lumea nu este decât pragul prin care comunică cei vii și cei morți, trecutul și prezentul.

Înțelegem atunci de ce o lume fără chipuri poate fi doar o lume fără morți. Dacă cei vii își pierd chipul, morții devin doar numere, care, în măsura în care au fost deja reduși la viața lor biologică pură, trebuie să moară singuri și fără înmormântări. Și dacă chipul este locul în care, înainte de a rosti orice cuvânt, comunicăm cu semenii noștri, atunci chiar și cei vii, lipsiți de relația lor cu chipul, sunt singuri într-un mod iremediabil, oricât de mult s-ar strădui să comunice prin dispozitivele digitale.

Proiectul planetar pe care guvernele încearcă să îl impună este, prin urmare, radical nepolitic. Dimpotrivă, acesta propune eliminarea fiecărui element cu adevărat politic din existența umană și înlocuirea acestor elemente cu o guvernare bazată doar pe control algoritmic. Anularea chipului, îndepărtarea morților și distanțarea socială sunt dispozitivele esențiale ale acestei guvernări, care, conform declarațiilor agreate ale celor puternici, trebuie menținută chiar și atunci când se calmează teroarea sanitară.

Dar o societate fără chip, fără trecut și fără contact fizic este o societate de fantome, ca atare sortită unei distrugeri mai mult sau mai puțin rapide.

ASPENTER2002

2 răspunsuri

  1. Eufrosine , cine a scris acest articol… jos cu palaria inaintea lui !!! Sti care-i culmea ? S-au trezit unii savanti si savante pline d e modernitate care sa afirme ca , este benefic si cool faptul de-a ne ascunde chipul . Chiar zilele trecute am urmarit un astfel d e reportaj la nu stiu ce post d e televiziune insa , mi-a parut atat d e inepta stirea incat , am uitat instantaneu despre ce televiziune era vorba si eventual de unde preluau materialul . Fireste ca , pe acesti „savanti ” pe acesti INFLUENCERI , nu-i intereseaza daca este sau nu cineva de acord cu ei dar…ei afirma sus si tare ca asta este bine si ca , asta-si doreau oamenii d e veacuri .

Răspunde!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: