04 Aprilie, ploaie cu bombe – In memoriam


Se spune că cei care uită istoria, sunt condamnați să o repete. Ziua de astăzi are o semnificație particulară în contextul actual, în care suntem folosiți ca teren de desfășurare pentru marea încleștare pregătită de către marele licurici (astfel botezat de preșul de tristă amintire Băsescu), cu Rusia.

Astăzi, acum 67 de ani, cei cărora Parlamentul tocmai le-a înlăturat limita de 3,000 de soldați staționați pe pământul României, au lovit crunt din aer populația civilă a Bucureștiului, sub justificarea că România era aliată a Germaniei.

Practica stabilită de democratizare a țărilor vizate constă în masacrarea civililor și în distrugerea economiei,  nu doar în neutralizarea armatelor lor. București, Ploiești, Dresda, Hiroshima, Nagasaki…

În trei minute putem doar întrevedea magnitudinea abominației care s-a produs acolo – asemenea calamități nu pot fi înțelese cu adevărat decît de cei care le-au trăit:

Alarma

Pe la ora prânzului, un număr de 220 bombardiere B-17 (numite Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia. Cu puţin timp înainte de apropierea lor de capitală, autorităţile au dat alarma. După 22 iunie 1941 s-au făcut zeci de exerciţii, pentru ca populaţia să se adăpostească, astfel că, pentru mulţi bucureşteni, alarma din 4 aprilie părea a fi un exerciţiu.

Era o zi de marţi, iar oamenii se găseau la lucru sau cu diverse treburi în oraş. De exemplu, conferenţiarul universitar Ion Hudiţă nota că în cursul dimineţii a fost la Universitate, unde a discutat cu rectorul Horia Hulubei, după care a decis să se întoarcă acasă în cartierul Vatra Luminoasă. „De-abia m-am urcat în tramvai – era unu şi un sfert – şi s-a auzit alarma. Când să trecem de Piaţa Brătianu, sergenţi de stradă şi un comisar au oprit toate tramvaiele, invitând lumea să se adăpostească unde poate. Mă îndrept spre Piaţa Rosetti şi văzând toată lumea alergând îngrozită, m-am adăpostit în gangul unei clădiri vechi.”

Gheorghe Zane, profesor la Universitatea din Iaşi, se afla de câteva zile în Bucureşti; s-a dus la Staţia C.F.R. Basarab pentru a-şi ridica bagajele pe care le expediase din „Capitala” Moldovei. În Memoriile sale, el avea să scrie: „Alarmă ca şi în zilele precedente. Populaţia a crezut că este vorba de un nou exerciţiu şi s-a ascuns în adăposturi.” S-a conformat şi el, nebănuind ce avea să urmeze.

Ivor Porter, spion englez reţinut din decembrie 1943 în localul Comandamentului Jandarmeriei, împreună cu colegul său (tot spion) A.G. Chastelain, juca bridge. Peste mai mulţi ani avea să noteze că în ziua de 4 aprilie 1944, pe la ora 13,45 a auzit „avioanele de vânătoare trecând deasupra noastră, dar nu le-am dat nici o importanţă; zece minute mai târziu, primul covor de bombe a căzut în direcţia Gării de Nord. Ne-am uitat pe fereastră până a sunat telefonul şi i s-a spus subofiţerului să ne conducă la adăpost. Prima oară am stat acolo doar patruzeci de minute. Nu era un adăpost în adevăratul sens al cuvântului, era doar un coridor la subsol. Femei plângeau într-un colţ, convinse că rudele lor care locuiau în zona Gării de Nord fuseseră omorâte. Gardienii simţeau nevoia să iasă să vadă ce se întâmplă, dar erau obligaţi să stea cu noi; ca prizonieri eram în aceeaşi barcă cu ei. Chas [Chastelain] cânta la muzicuţă şi noi pălăvrăgeam despre război, prizonieri sau gardieni la fel de excitaţi de această schimbare în plictisul cotidian.”

În Gara de Nord se aflau câteva sute de moldoveni, evacuaţi, pentru a nu rămâne sub ocupaţia sovietică, de unde urmau să fie repartizaţi în diferite locaţii din Bucureşti, precum şi din provincie. Erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală deprimare şi derută. Îşi părăsiseră casa şi averea agonisită, iar acum aşteptau, flămânzi şi obosiţi, într-o gară pe care cei mai mulţi nu o văzuseră niciodată în viaţa lor. Când s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti.

Bombardamentul a fost descris de mai mulţi contemporani

În Jurnalul său, Ion Hudiţă scria că a văzut cu ochii săi avioanele „care treceau în valuri strălucind în lumina soarelui ca nişte păsări de argint lucios. Aud zgomot de bombe care explodau în apropiere, precum un fum alb în direcţia avioanelor, de pe urma exploziei şrapnelelor trase de artileria antiaeriană, de pe acoperişul blocului Societăţii Mica.”

Gh. Zane a trăit şi el emoţia bombardamentului: „Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre Gară înaintând în faimosul «covor» spre centru. Ne-am refugiat în subsolul hotelului Union la care locuiam, fără să ne dăm seama de primejdia acestui fel de adăpost. Bombele cădeau în jurul nostru, continuu… Afară părea că un infern se declanşase. În adăpost, copii au început să plângă şi unele femei să scoată ţipete. Încet, încet, bubuiturile s-au rărit, până când, după vreo oră, nu s-au mai auzit.”

Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu era împreună cu soţul, compozitorul şi dirijorul George Enescu, în palatul din Calea Victoriei (Casa cu Lei). Peste mai mulţi ani, ea avea să scrie: „Pe cerul senin de primăvară, huruit , salve de artilerie neaşteptate, explozii care ne smulg uşile din balamale, detonări formidabile făcând ţăndări geamurile în locul în care George Enescu îşi compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă şi dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniţi în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului… progresele civilizaţiei ! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele.

Scriitorul Mihail Sebastian, locuind mai departe de Gara de Nord, nu a resimţit bombardamentul cu aceeaşi intensitate: „La început crezusem că e un exerciţiu (fusese unul cu 3 ore mai devreme). Pe urmă, cînd au început bubuiturile, am crezut că sunt ale artileriei. Au fost vreo două zguduituri mai puternice, dar parcă nu de bombă.”

Efectele au fost devastatoare. După încetarea bombardamentului, oamenii au început să iasă din adăposturi. Mihail Sebastian nu părea prea mult afectat. În Jurnalul său, nota: „Cînd am ieşit în curte am văzut plutind nenumărate hîrtii colorate (manifeste probabil) şi am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decît manifeste… Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Cînd am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă însufleţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din groază. Abea mai tîrziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului.”

Gh.Zane a constatat foarte rapid proporţiile dezastrului: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str.Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe.”

A ieşit din adăpostul improvizat şi Ion Hudiţă, care şi-a continuat drumul spre casă pe jos, deoarece tramvaiele nu mai mergeau: „am văzut pe Bulevardul Pake, aproape de Calea Moşilor, ambele trotuare pline de geamuri sparte, iar sergenţii de stradă încercând să împiedice trecerea pietonilor, de frică să nu se prăbuşească pereţii clădirilor. Am văzut casa lui Taşcă; avea toate ferestrele sparte şi un balcon dărâmat. Am ajuns acasă pe la ora trei. Ai mei observaseră de la fereastra sufrageriei, împreună cu soacră-mea, sutele de avioane care străluceau în soare. De la Calea Moşilor până la Vatra Luminoasă n-a căzut nici o bombă. Până la ora 4 am aflat la telefon dezastrul din oraş, în special cartierul Griviţa şi Gara de Nord. Pe la 5 vine Mielu Mihăiescu cu maşina să vizităm atelierele şi garajele Societăţii pentru a vedea ce stricăciuni a produs bombardamentul. În Cobălcescu, cladirea n-a suferit nimic afară de ferestre, sparte toate. La Hotel Ambasador, a căzut o bombă chiar pe trotuar, spărgând toate ferestrele faţadei, precum şi ale Centralei noastre.”

Maruca şi George Enescu au ieşit pe terasa palatului Cantacuzino, de unde au privit teribilul spectacol: „La cincizeci de metri distanţă, ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră văzând că imobilul – hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje – ia foc, fără putinţă de scăpare; maşini în flăcări, cu şoferul mort la volan, cu ocupanţii maşinii calcinaţi în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin faţa porţii noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără ţintă, unde să se ducă? Făcuţi fărâme sub ochii noştri, de explozii ce îşi accelerau ritmul din minut în minut, zgâlţânau din temelii casa pe care nu ne hotăram să o părăsim, cu toate rugăminţile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe teresa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur. Dar mai ai noţiunea morţii în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile şi prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăţi smulse din pavaj, mari cât nişte pietre funerare de mormânt de copil, şi doi pereţi ai sălii de baie s-au prăbuşit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar şi de praf, la câţiva paşi de noi. Atunci când s-a lăsat din nou liniştea – ce linişte ! …prin telefonul dat de o prietenă, am aflat că familia George Florescu, rude apropiate ale mele, care ne erau foarte dragi, erau îngropaţi de vii în pivniţă, sub dărâmăturile casei lor cu trei etaje, din care nici un zid, nici măcar scheletul, nu rămăsese în picioare, se străduiau cu disperare să le scoată cadavrele de acolo, sau pe cei ce mai trăiau încă, poate.

Când, pe la sfârşitul celei de a doua zile, cu mare greutate, familia cumnatului meu Nicolae a fost scoasă de acolo, una dintre cele patru fete, un înger de şaptesprezece ani, blondă ca o zână, murise, după o agonie ce a durat cât ziua precedentă, horcăind sub cărămizile şi mortarul ce o striveau, cu mama ei la câţiva metri, şi ea imobilizată, neputând face nimic pentru copila pe care o auzea gemând, deşi era, prin ce minune? nevătămată, sub o grămadă de dărâmături.

Dezastrul

Dezastrul din Gara de Nord şi din cartierul Griviţa a impresionat cel mai mult. Avioanele americane au vizat, cu precădere, Gara de Nord, instituţie civilă, în care se aflau sute de oameni, mai ales refugiaţi din Moldova. Profesorul Hudiţă s-a deplasat chiar în după amiaza acelei zile să vadă situaţia la faţa locului: „Vizităm cartierul Gării de Nord şi Calea Griviţei. Case dărâmate, copaci scoşi din rădăcină, străzi pline de moloz, pe unde nici nu putem trece cu maşina. Cordoane de soldaţi şi sergenţi de stradă caută să dirijeze circulaţia. Ambulanţe şi medici aleargă transportând răniţi. Grupuri de soldaţi şi cetăţeni caută să scoată de sub dărâmături cadavrele celor morţi şi pe cei care mai pot fi în viaţă. Mergem pe Calea Griviţei până la camera pe care o aveau închiriată Mircea şi Lizeta. Găsim în locul casei, o imensă groapă cu apă. Bomba căzuse chiar pe casă. Am aflat pe urmă că ei erau în oraş, în timpul bombardamentului, căci altfel ar fi fost făcuţi praf, ca toate cele vreo 7 persoane, din celelalte camere, care au fost toate mutilate îngrozitor.” A doua zi Hudiţă era încă sub impresia celor văzute în Gara de Nord: „Vai de bieţii refugiaţi din Moldova, care după ce şi-au părăsit gospodăriile, îşi văd acum pierdute în Gara de Nord puţinele lucruri pe care le mai putuseră salva.”

Gh. Zane a fost şi el în zonă: „Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după amiaza, era înţesată de călători, toţi sau aproape toţi refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Pribegia lor lua aici sfârşit.”Ivor Porter a vizitat şi el zona respectivă: „Gara şi casele ceferiştilor din împrejurimi au fost grav avariate. Trenurile erau înţesate de refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, astfel că pierderile de vieţi omeneşti au fost mari.”

Mihail Sebastian nota la 8 aprilie: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”

O serie de crime inutile…

Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale.

Gheorghe Zane nota: „Bombardamentul din 4 aprilie şi cele următoare n-au adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”

Maruca Cantacuzino-Enescu şi-a scris memoriile la vreo zece ani de la acel bombardament, fapt ce-i permitea să reflecteze asupra momentului: „Stând de veghe, alături de mama împietrită, la căpătâiul tinerei moarte, în frumoasa casă a lui Nicolae Cantacuzino, aproape intactă, în timpul nopţii de dinaintea înmormântării, pe când lumânările scoteau fum din belşug, luminând sau umbrind, rând pe rând, faţa dulce, de marmoră, încadrată de codiţe de aur, magnifice, şi gândindu-mă la miile de adolescenţi, de adolescente, de copii mici ucişi sau mutilaţi în acea zi de patru aprilie – de sinistră amintire – mi-au revenit în minte lacrimile vărsate de toate mamele românce, cu câţiva ani în urmă, pentru copilul furat şi asasinat, al lui Lindberg. Bucureştii, oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosvelt; alt «bogat» subiect de meditaţii, amare sau condescendente, după dispoziţia fiecăruia. Pretextul??… declaraţia de război a României făcută Statelor Unite. Dar ce-am gândi oare despre un om mare ce ar ucide un copil pentru ca acestuia din urmă i-a scăpat un ţipăt de furie sau de frică? În tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor.”

În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic, care nu trebuie uitat.

Autor: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

sursa articol: Revista Clipa

 

32 Răspunsuri

  1. „bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică” – doar la prima vedere!

    Logica era de fier:

    Au fost asasinati refugiatii din Basarabia si Bucovina de Nord aflati in acele trenuri.
    Ei erau martorii atrocitatilor bestiilor bolsevice la care fusesera supusi sub sclavia sovietica si putea povesti celorlalti romani ce ii asteapta de la „Aliatul” Marilor Puteri ale Democratiei.

    Paul Goma, el insusi basarabean:
    „… in 4 aprilie 1944, omorand in jurul Garii de Nord, 20000 de oameni, jumatate refugiati din Basarabia si Bucovina…”

    https://books.google.com/books?id=9BUTAgAAQBAJ&pg=PT165&lpg=PT165&dq=%224+aprilie+1944%22+basarabia+bucovina+refugiati&source=bl&ots=YUV7uiPg8v&sig=OdehaPajsmtS-Ybr1wlSGAhsqVE&hl=en&sa=X&ei=FwYiVbjhNcnssAWypYDIAw&ved=0CCcQ6AEwAQ#v=onepage&q=%224%20aprilie%201944%22%20basarabia%20bucovina%20refugiati&f=false

  2. Daca vrei si mai précis, stadionul Giulesti era plin de refugiati de pe front (basarabenii si bucovinenii refugiati de la ocupatie fusesra repartizati de mult), iar peluza dinspre teatru a fost distrusa complet.

    Asteptam o recenzie a faptelor aliatului sovietic (neaparat crestin-ortodox) dupa „instalarea” in Romania, cind trupele romane erau trimise in linia intii in cele mai grele pozitii.

    Asteptam detalii despre soarta legendarului general Gheorghe Avramescu

    Sa mai precizam ca Romania a declarant razboi Statelor Unite din proprie initiative si ca americanii l-au intrebat pe ambasadorul roman „la ce va foloseste asta?”

    Poate aflam si ceva detalii despre masacrul organizat de „fratii” nostril ortodocsi la Fintina Alba.

    • „Sa mai precizam ca Romania a declarant razboi Statelor Unite din proprie initiative si ca americanii l-au intrebat pe ambasadorul roman „la ce va foloseste asta?” ”

      Intrebarea pare logica daca nu era decat vicleana. Romania facea parte din alianta Berlin-Tokio. Ca sa poata salva Rusia Bolsevica de anihilare de catre Germania care ajunsese in decembrie ’41 la Moscova, Roosevelt a blocat maritim Japonia. Aceasta din urma a fost fortata sa atace la Pearl Harbor. Ca la biliard. Ca sa lovesti o bila, trimiti intai bila ta sa ricoseze intr-un perete. Respectiv America declarand razboi Japoniei, Romania (si Germania) fiind parte din alianta, a trebuit sa declare razboi Americii.

      • Christos a înviat!

        Cam asa e cum spui, cu deosebirea ca Germania NU trebuia nicidecum sa declare razboi SUA, gestul Führer-ului fiind unul COMPLET gratuit (si ca atare, în context, 100% tembel întrucât sinucigash).

        Atacul asupra Indochinei, Singapore-lui si Hawaii-ului NU a fost stabilit de comun acord cu NIMENI si NU angaja ca atare pe NIMENI.

        • Explicatie suplimentara: Japonia era aliata cu Germania, Italia si indirect cu Romania. Deci era obligata, etc.

          • Nu, nu era obligata. Ungaria era si ea aliata Germaniei si nu a declarant razboi. Statele Unite au asteptat pina in iulie 1942 pentru a iesi pe piata cu afirmatia „am luat act de declaratia de razboi a statului roman”. Pe aceeasi baza, Romania ar fi trebuit sa declare razboi Noii Zeelande. Nu a facut-o. Chiar daca NZ era aliatul britanicilor aflati in razboi cu Germania si Japonia. De altfel, Ion Antonescu a ramas in istorie cu o declaratie celebra: „sint neutru in razboiul dintre Germania si Anglia, Sint aliatul Germaniei impotriva Rusiei, sint pentru Statele Unite in razboiul cu Japonia”. Clar, da?

          • În plus (fatä de ce a argumentat cu onor cetäteanul-semen Altona – cu precizarea cä Noua Zeelandä, ca dominion al Coroanei MS Britanice, a binevoit de a declarat EA însäsi, laolatä cu metropola + celelalte dominioane räsboi Regatului României, dupa trecerea Nistrului), Axa era o aliantä (oarecum) defensivä.

            De altfel, critica crestin-conservatoare din spatiul german îi imputa chiar Excelentei Sale Cancelarului Adolf H. (r.) cä, în loc sä scufunde (în mod ritual) vreo (ruginitura de) distrugator si sä declare (fie si doar 5 minute de) doliu national dupa 7 Decembrie, s-a apucat (complet aiurea’n tramvai & ca baba’n car) sa declare… el rasboi SUA (mafiei-globale domiciliate-instabil în America de Nord) cu consecintele (oarecum) previzibile.

            Adicä, sus-numitul a facut exact ceea ce Excelenta Sa dl. Putin W. se osteneste (cu surprinzator succes!) sa NU faca, într-un context (oarecum) asemänätor, în zilele noastre (comune).

            Incolo, iata cä (aproape cä putem spune cä) a venit si primävara…

  3. Oarecum off topic, dar extrem de important. Principii de lupta impotriva deconstructiei romanilor si a Romaniei:

  4. Atunci bunica a plecat din Bucuresti cu tatal meu de 4 ani si fratele lui.Au revenit in Ardeal.

  5. Hristos a inviat!
    Paste cu bucurie si lumina eufrosine, tie si eufrosinofililor.
    Dea Domnul sa se ridice din lene (spirituala) si confuzie neamul nostru si sa ni se imblanzeasca dusmanii.

    • Adevărat A Înviat! Vă mulțumesc din suflet pentru urările de bine, așijderea și vouă tuturor celor de bună credință!

  6. HRISTOS A INVIAT! Tuturor ,liniste si pace in inimile ,familiile si casele voastre!

  7. Hristos a înviat!

  8. Amerca a raspuns in felul acesta la declaratia unilaterala de
    razboi facuta de maresalul Antonescu .Iar majoritatea victimilor
    erau – evrei – care curatau strazile de zapada
    ori maturau strazile pe unde trecea majestatea sa regele Mihai
    cind cauta amante prin centru Bucurestiului .Eufrosin uita sa ne spuna ca atunci capitala era plina de –malagambisti – care nu-i interesa
    soarta razboiului shi victoria romanilor impotriva bolsevismului
    Istria trebuie scrisa corect omitindu-se ca antifascisti o duceau bine
    in tara shi erau qvasi protejati de autoritati nu ca tata care a
    fost pe linia frontului suferind enorm dupa instaurarea comunistilor
    in tara atita timp
    JD-USA

    • Orasele Romaniei sint si astazi pline de malagambisti care devin isterici cind vad pe strazi blindatele armatei. Este adevarat ca Ion Antonescu – in marinimia lui_ ii trata mai mult decit omeneste pe „antifascisti”. Comunistii internati in lagare negociau cu conducerea in ce zile ale saptaminii sa li se distribuie telemea si ce fel de carne sa aiba la masa in zilele in care se maninca de dulce.

      • Bine, dar asta s-a întâmplat pentru cä Mareshalul Antonescu I. a refuzat sä VREA sa priceapä natura comunismului si (asa cum spui – în märinimia-sa) a insistat sä VREA sä-i considere pe comunisti ca fiind (totusi, înainte de toate, cel putin oerecum) „români” (si nu derbedei, psihopati & criminali-internationali latenti pur si simplu, adicä ceea ce erau ei în realitate)… Asa s-a nascut în el ideea si speranta (desharta a) „rezervei politice nationale”, nu?

        • Imi place cum scrii si cum argumentezi chiar daca nu sint de acord cu toate afirmatiile. Parca te-as cunoaste de undeva…Ideea „rezervei politice” se referea la cetateni oarecum „de nadejde”, partidele politice nationale. Pe de alta parte, puscariasii politici nu erau neaparat tratati bine pentru ca ar fi fost considerati romani ci pentru ca erau considerati oameni. Un exemplu care sustine idea este ca Antonescu a aprobat trimiterea la Budapesta a unui numar mare de pasapoarte romanesti in alb pentru extragerea evreilor din miinile celor care ii trimiteau la Auschwitz. Nu erau romani, dar erau oameni. Tot Antonescu a aprobat evreilor sa cumpere nave si sa plece in Palestina. In timp ce aliatul nostrum de astazi (fratele britanic) I-a respins pe evrei pe motiv ca nu vize de intrare, „fratele nostru orthodox” ruznac I-a scufundat fara multa vorba. Ortodoxia si crestinismul rusesc au un correspondent clar in limba romana: glontul si torpila. Si ar mai fi exemple.
          Revenind la idea initial, „rezerva politica nationala” si tratamentul oferit puscariasilor pe considerentul ca erau romani nu merg mina in mina chiar daca, aparent, ar fi idei complementare. Prima chestiune tine de politica, a doua tine de omenie. Aviatorii anglo-americani cazuti in miinile romanilor au fost si ei tratati omeneste desi, evident, nu erau romani. Ei erau cei vinovati de tragedia la care se refera articolul de fata.

          Eufrosin, nu vrei sa publici un articol despre 10 iunie 1944, ziua in care aviatia americana a suferit cea mai neagra infringere din istoria ei, de la inceputuri pina in ziua de azi? Chiar ostenii lui Ion Antonescu au administrat-o.

          • Multumesc de cuvintele-bune (de care, Dumnezeu & Eufrosin îmi sunt martori, duc grea lipsa pe ograda asta)!

            Acuma, ce sa zic, ma vad în sistuatia de a-ti (cam) accepta contraargumentele, de evident bun simt.

            Exceptie face doar eticheta depe „Ortodoxia si crestinismul rusesc”, pe care, färä a ma afla printre marii lor admiratori, parca (fie si daca ma gândesc doar la Andrei Rubljow, la Newski, ori la vitejii dela Kalka) nu le-as termina chiar asa, din doua vorbe…

    • Bine, dar si eu am curätat zäpada de pe trotuar & de pe stradä (în mod voluntar, în anii trecuti, în dreptul curtii mele, frustrat ca „Sf. Încälzire Globalä” n-a ajuns si la mine în cartier si neavând, asemena lui Antonescu, nici negri si nici tractoare la îndemânä) si nu mi-a trecut niciodata prin cap ideea sä mä proclam „victimä” a „dictaturii antonesciene”…

      Si si cu maturatu’ sträzilor treba e ceva mai complicatä, cäci în timp ce evreii maturau strada la Tecuci si la Bräila, bunicu-meu (pus si el tot de alde Hitler & Antonescu & Co KG) le matura pe alea din Bälti si din Odessa, mai apoi si pe alea din periferiile Wolgograd-ului, având (din nefericire) de a face cu un gonoi mult, mult mai persistent (si incomparabil mai bine înarmat) decât cel din orasele României…

      În plus, dupa încheierea (cu in-succes a) salubrizarii, bunicu-meu a fost onorat cu titlul de „Condamnat-Penal” în grad de „Criminal de Rasboi” clasa a II-a (fara jartiera, dar cu 25 de ani de munca silnicä la gât), pe când äia care mäturau strada la Bârlad si la Turnu Severin au ajuns… „eroi” & „victime” nu?

      De aici, poate, si reflexul meu (conditionat) de a urina (spontan & la punct fix), ori de câte ori (am senzatia ca) îi surprind deschizând botu’…

    • Nu, Majestatea Sa regele Mihai nu umbla aiurea, dupa „fete” prin Bucuresti, pentru ca i-le aducea Duduia in iatac http://www.george-damian.ro/prima-iubita-a-regelui-mihai-adusa-la-asternut-de-elena-lupescu-4677.html

      Nu trebuie sa puneti la suflet prea tare istoria cu maturatul. La scurt timp lucrurile s-au ameliorat considerabil.
      Sper ca cele doua texte de mai jos sa va deschida apetitul pentru lectura.

      Petru Groza într-o discuţie cu Emil Bodnăraş, 23 iunie 1949:
      „Americanii joacă acum cartea evreilor şi într -o ţară unde avem 400.000 de evrei, cu câteva zeci de mii infiltraţi în aparatul nostru de stat, economic, politic şi cultural, nu este greu de jucat această carte
      .Nu vă faceţi iluzii că îi puteţi schimba.Negustorii de ieri, fabricanţii de ieri, jucătorii de la bursa neagră nu-i puteţi transforma, chiar dacă vin şi vă demonstrează că l -au citit pe Marx şi ca-l studiază pe Lenin.
      […] Noi nu dăm muncă inginerului al cărui tată este declarat chiabur, dar primim şi încredinţăm posturi de comandă colanei a cincea sioniste, pentru simplul fapt că ştiu să se lipească de partid.”

      ” În 1945, o mare parte a aparatului de stat şi de partid era în mîinile evreilor, aşa încît,în 1950, se ajunsese la o situaţie penibilă, în care poate 2% din populaţia ţării deţinea peste 25% din posturile cheie ale regimului. În această perioadă se povestea că singura deosebire între Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Economiei din Israel consta în faptul că în ministerul israelian se puteau găsi şi cîţiva arabi.

      (din raportul de uz intern “Evreii din Romania: o minoritate care dispare”al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti,datat 26 febr. 1964, sustras de Securitate din clădirea ambasadei, reprodus în versiunea tradusă
      de Securitate în Marius Oprea 2002 şi Solomovici )

  9. D-le J-D, am inca vederea buna, dar nu am vazut pina la virsta asta evreu sa munceasca,in adevaratul sens al cuvintului. Apoi, regele mihai papalau,nu avea timp ptr asa ceva. Erau prea multi in jur, care-l jucau ca pe o papusa. Malagambistii se pare ca erau tocmai evreii care „munceau”.

    • Ti-l propun (ca obiect de studiu) pe cetateanul (roman, de etnie evreiasca, cunoscut noua sub numele de) Sf. Apostol Paulus. Da, stiu ca nu l-ai vazut (înca, respectiv cu ochii), dar totusi, ce zici (asa, ca ‘ntre prieteni, ala muncea, au ba?

      Încolo, vorba romantzei: „De ti-am gresit / Îti cer iertare…”

      • Cazul Apostolului Pavel este fascinant prin intreg parcursul sau mistic si pur biografic. Situat intre Gamaliel si Dionisie Areopagitul, eu il vad ca pe cel mai tenace, chiar indarjit discipol al Mantuitorului.
        Si ce frumoasa ironie a destinului hristic, sa ii fie gasit trupul alaturi de cel al lui Sfantului Mucenic Stefan, Nicodim si Gamaliel..

      • Ti-l propun (ca obiect de studiu) pe cetateanul (roman, de etnie evreiasca, cunoscut noua sub numele de) herod antipas. Da, stiu ca nu l-ai vazut (înca, respectiv cu ochii), dar totusi, ce zici (asa, ca ‘ntre prieteni, ala muncea, au ba?

        Dar de aia care au strigat „Sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!” in frunte cu caifa ce zici? Dar de aghiutza ce zici? munceste pan’ sa fie muncit au ba? Io zic ca munceste si inca foarte eficient. Uitata-te la tine thalex esti dovada vie chit ca probabil in cazul tau nu a trebuit sa se straduiasca prea tare vazand ca Dumnezeu ti-a luat mintile la cata afinitate si inclinatie spre inselaciune ai. Pacat de bietii copii tai ca or sa fie nevoiti sa plateasca oalele sparte de pe urma ta.

        Încolo, vorba romantzei: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/263437/Herod

        • Io I-am tot atras atentia de multa vreme cu chestia la care te referi, respective „oalele sparte” si cine vor fi pagubasii.
          „Inselaciunea” de care amintesti este caracteristica acestor cazuri. Cele mai grave sunt acelea care se fac benevol, adica nici macar platite de careva, ca in cazul Iscarioteanului.
          Se vede aceasta (sa-i zic politicos) indarjire in cele rele mai ales la papistasi, marii vrajmasi ai neamului romanesc, care istoric s-au aliat cu oricine ii urau pe romanii ortodocsi.
          Pe undeva este folositor sa fie lasat sa se desfasoare, asta ca un material didactic, simptomatic pentru restul ca dansul.
          Pentru indivizii care ne mai povestesc despre”fratii nostril(greco) catolici”, „al doilea plaman”si alte scamatorii pioase.

          Exista o disperare a papistasilor sa fie bagati in seama, se baga ca musca in … calului.

          Alte exemple, luate la intamplare:

          „Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma.”

          Parca e un citat din Aghiutza insa e doar un ucenic papistas:
          „Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.”

          ” Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominaţie comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea.”

          „Există o expresie des folosită în ultimii ani, potrivit căreia poporul român s-a născut creştin, ba chiar mai mult, ortodox. Este o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi. ”

          Lamuriri care insa nu-i pot ajuta pe posedati:
          http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/03/05/un-raspuns-ortodox-la-niste-calomnii-greco-catolice/
          http://luptapentruortodoxie.blogspot.com/2012/01/despre-uniatie.html

          • Asa e, tu tot m-ai atras de atentie …

            Da, si eu cred ca înselaciunea de care amintesti este caracteristica acestor cazuri. De altfel, nu esti singurul (pe care-l încearca non-fârtatul când aude de Sf. Scripturä) am mai întâlnit si alti indivizi care refuza (cu îndârjire) sa accepte ca Sf. Apostol Paulus se întretinea (pe unde colinda / misiona) în calitate de persoana fizica autorizata, muncind ambulant …

            Dupa nascere el (poporul) s-a apucat (în spiritul epocii, spirit în present depasit de „progresul“ spiritual-„duhovnicesc“) de … misionat în stânga & în dreapta (cam ca adventistii de azi), si mai precis de convertit… gotzi -având însa oarece ghinion cu fratele întru Domnul … IPS Wulfila (sosit tocmai dela Constantinopolis cu postalionul Orient-Express-Nord), care s-a apucat sa-i deda pe vizigotzi la prostioare (le-a tradus Sf. Scriptura în protogermanä la Episcopia Dobrosloveni-Olt, castrul Romula / Resca, cod postal 237140 si le-a mai si publicat-o la Nikopolis), convertindu-i (într-ul final apoteotic) la … semi-arianism (adicä la confesiunea-orthodoxa a vremii, a Sf. Constantin cel Mare & a descendentilor säi directi, indirecti & urmasi la tron).

            Dupa aceastä (remarcabila) realizare, poporul (orthodox) a intrat (oarecum) în greva … japonezä (de avertisment, fara banderolä) din care greva a binevoit de a iesit ceva mai târziu (si anume dupa cca. 1.000 de ani-buni) la insistentele pisäloage ale Coroanei Maghiare a Sf. Stefan (care se apucase, de capul ei, sa înfiinteze diverse Banate ale Severinului & alte Maramorosh-uri & marci, cu & fara sprijin teuton & ulterior ioanit, toate oarecum non-„orthodoxe“ – dar ne-protestate (în mod oarecum ortho-straniu) de NICIUN patriarh de Ierusalim & Comp. …

            Urmarea e cu adevarat pasionanta si promit sa ma ocup de ea în episodul viitor (episod centrat pe scrisoarea-mustrare emisä & expediata de Sf. Stefan al Moldovei lu`alde cuscrä-su din / la Moscova, carele cuscru purta tocmai rasboi cu … lituanienii (!?), în loc sa le-o tragä, asa cum îl îndemna sfântul, otho-turcilor & ortho-tätarilor ambientali, care amenintzau direct & imediat Moldova poporului … orthodox, vecin & prieten)…

            Da, da, stiu ca e o scrisoare (cam) ortho-nasoalä-foc (cu spume), dar efectiv si cu toatä buna-vointa n-am ce-ti face: e ADEVÄR istoric documentat, citat, räs-citat & parafat si gata.

            Pe curând,
            T.

        • Aha, bänuiam eu mai demult cä secta voasträ i-a scos din schema si pe Sf. Apostoli, iar acum se pare cä am, în fine, si confirmarea. Cumva… temerar din partea voasträ, as zice eu, nu crezi?

          Încolo, în comentariul meu nu era vorba de auto-blesteme, în desbatere fiind pur si simplu teza cf. careia exista (sau nu) si evrei care muncesc – aici m-am bagat si eu în vorbä, propunând cazul celebrului confectioneur de corturi – atât & nimic mai mult …

          În ceea ce priveste prezuntia de „înselaciune”, ei bine, aici aduc în sprijinul celor afirmate de mine o întreaga colectie de scrisori – pe care respectivul le-a scris si expediat (cu Posta Imperiala) unor diferite grupuri de cetateni (tot romani) determinate geografic, si care ne-au parvenit noua (se pare cä, din nefericire, nu si voua) prin intermediul Sf. Traditii, ca parti componente ale unui Întreg mai mare.

          Com-pasiunea aratata copiilor mei nu poate insä decât sa ma bucure în mod deosebit – si sper ca vei merge chiar mai departe si te vei si ruga pentru ei (promit sa-ti furnizez cu proxima si numele lor de botez). Asta pentru ca sunt ferm convis ca, uneori, Domnul Dumnezeu binevoieste de Îsi apleca urechea chiar si la apelul pacätosilor Lui sectari (de teapa ta).

          • Ortodocsii nu se pot ruga pentru eretici, indiferent de eticheta pe care o au.
            Regret ca nu apreciezi pe cineva care vrea sa te ajute si continui cu blasfemiile cu care ne-ai obisnuit de ceva vreme.
            Doar ca inainte erai ceva mai entertaining…

            • Päi, dacä-i pe-sa, atunci, hai sa-l radem (noi doi + colegul botezat „sa mori tu”, mâine mai pe searä) si pe Sf. Papa Grigore del Mare *Dialogul” din calendar (care nu pentru „eretici” s-a rugat, ci pentru prea-pagânul Trajan Imperator mega-progonitor de crestini) – ce zici?

  10. Haide sa mai notam ceva, pentru unii ca amuzament, pentru altii spre stiinta si luminare:

    http://ioncoja.ro/holocaust-in-romania/declaratie-pe-care-ne-o-mentinem-cu-totii/

  11. @Treaz

    Mi-a placut citatul asta:

    „Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi”.

    Cu alte cuvinte, credinta noastra este o mizerie, o prostie, ceva inapoiat. Ni se sugereaza ca am deveni mult mai destepti daca am imbratisa alte „valori”, cele papistase, de pilda. Sau, de ce nu, biserica scientologica. Orice, alegerea ne apartine, numai sa ne lepadam de Ortodoxia noastra.

    Nenumarati oameni nu pot dormi noaptea de grija credintei noastre. Haide sa vedem de ce ii roade asa de tare. Va propun doua citate:

    Primele 4 luni din anul 1919 au fost zilele de cea mai grea încercare pentru biserica ortodoxă din districtul Consistoriului bihorean. Atunci s-a dezlănţuit toată furia foştilor stăpâni de ieri asupra conducătorilor „turmei” de care urmau să fie dezmoşteniţi– scria Roman R, Ciorogariu în raportul său către Adunarea Eparhială. Firesc deoarece speranţele deşteptate de Adunarea Naţională din Alba Iulia au trebuit să treacă prin calvar spre a ajunge ziua învierii, cum a fost pe drept cuvânt numită ziua de 20 aprilie 1919. Altare părăsite şi preoţi fugari prin desişul codrilor simbolizau groaza momentului. Dar nu s-a umplut păharul suferinţelor cu atâta. Asupra celui batjocorit trebuia adusă şi sentinţa de moarte. Această sentinţă a adus-o bolşevismul asupra bisericii, declarându-o despărţită de stat, retrăgându-i tot sprijinul şi lăsându-o la discreţia credincioşilor. Şi cu cât era mai mare încercarea cu atât era mai dulce mângâierea văzând că românii nu şi-au părăsit credinţa ci au împărtăşit cu preoţimea paharul suferinţelor. Acele zile grele au întărit şi mai mult legătura dintre popor, biserică şi armată. Iar când timpul suferinţelor s-a împlinit, după săptămâna patimilor, a urmat şi pentru aceste părţi năpăstuite marea zi a învierii. Ziua luminată a învierii lui Hristos ne-a adus mântuirea prin braţele armatei române, adunându-ne pentru vecie într-o ţară mare românească pe toţi fii aceluiaş neam. ”

    Sa vedem si continuarea:

    În Raportul general prezentat în adunarea generală a oficiului protopopesc ortodox român al Beiuşului, referindu-se la starea generală din anul 1919 de pe teritoriul Protopopiatului Beiuşului, se sublinia că „anul 1919 a fost un an de cele mai cumplite încercări, dar totodată şi un an, care înregistrează cele mai înălţătoare pagini pentru viaţa noastră naţională şi bisericească. În lunile prime ale anului s-a înstăpânit şi aici dictatura proletară şi comunismul cel mai sălbatic. Şi contra cui era îndreptat mai cu înverşunare? Contra Bisericii ortodoxe, ştiind că persecutând biserica ne va slăbi puterile şi voinţa de muncă. Comunismul a declarat biserica de instituţie privată, preoţilor li s-a retras ajutorul din partea statului, iar catehizaţia şi creşterea religioasă morală a fost scoasă din şcoală… Predici nu mai puteau ţine, fiind preoţii puşi sub pază şi din tot cuvântul « rostit » li se face acuză « ca fiind » în contra statului comunist” . Nu mult după aceasta au amuţit şi clopotele ce ne-au mai rămas la biserici, iar bieţii creştini veneau la sfânta slujbă mai mult pe furiş şi cu groaza în spate. Dar paharul amărăciunii nu s-a umplut cu atâta. Văzurăm preoţi destituiţi, purtaţi în lanţuri şi alţii condamnaţi la moarte. Averea la mulţi este confiscată, iar la alţii, care erau în drumul pe unde se retrăgea armata roşie, li s-a distrus totul…Şi aşa în postul mare bisericile au rămas aproape goale, păstorii risipiţi, iar turma împrăştiată. Durerea noastră a avut sfârşit numai la 18 aprilie 1919, când dinspre Vaşcău se auzeau tot mai înteţit bubuiturile de tunuri ale Armatei Române şi nu peste mult, în ziua de 19 aprilie, am fost eliberaţi pentru totdeauna de robia seculară şi de urgia comunistă. Această eliberare o putem mulţumi Regimentului „Horea”, care este Regimentul Beiuşului şi Regimentului 9 vânători. Ambele ne-au dat libertatea, viaţa şi ne-au încorporat la România Mare.

    In anul de gratie 2015, bisericile ortodoxe sint mai pline ca niciodata. Romanii, crestin-ortodocsi, simt pericolul si se aduna in jurul bisericii nationale.

Răspunde!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: