Adevărata economie de piaţă – ce avem noi de priceput despre ea:

Producătorul capitalist este prins în capcana cantităţii. Ca să exişti în capitalism, trebuie să produci de la foarte mult în sus. Ca să produci colosal, trebuie să automatizezi, să investeşti în cercetare, în noi şi noi mijloace de producţie. În realitate, există UN SINGUR IMPERATIV: cantitatea. Nimic mai mult.

Ca să trăieşti ca meşteşugar, n-ai asemenea coşmaruri. Trebuie să produci bine. Cât de bine se poate. Nu trebuie să faci cercetare, trebuie doar să cunoşti bine vechile metode şi să fii la înălţimea lor. N-ai nevoie de nu ştiu ce linii de credite la bănci, totul e aproximativ la îndemâna ta, mai ales dacă vrei să continui o meserie practicată din generaţie în generaţie.

Hai să vorbim despre agricultură, la care mă pricep cât de cât, ca practician. Ca să produci multe cereale, ai nevoie de mecanizare. Costurile utilajelor sunt însă colosale. Prin comparaţie, caii şi uneltele tradiţionale sunt ieftine. Ce se întâmplă dacă vrei să nu fii un simplu ţăran, ci un fermier? Te împrumuţi la bancă. Ai de plătit împrumutul, precum şi dobânzile la împrumut (care nu sunt niciodată mici).
Trebuie ca întreaga ta mentalitate să se schimbe, să fie una CANTITATIVISTA. Repet, fermierul e un capitalist, pe el nu-l ţine dragostea de sat şi de muncile câmpului, el are o uzină de condus. Una care produce carne de porci, sau grâu, sau lapte de vacă. El nu mai are relaţii cu animalele lui, pentru ca nu poţi avea relaţii de afectivitate cu un strung.

 

Automatizare

 

Am cunoscut un om care a făcut acest pas. Avea o fermă de iepuri, cu un nucleu de 100 de iepuroaice mame. Mai ţinea şi 50 de capre. Avea, deci, specialitatea lui. Lucra singur, şi vindea cam 4000 de carcase de iepuri anual, plus laptele de la capre. La un moment dat s-a asociat cu alt fermier, şi produceau brânză de capra, era deci mai bine.

L-a pus dracul să se ducă la banca, la Credit Agricole (am uitat să spun că fermierul în cauza era francez). S-a împrumutat de 100.000 de euro. Numai că i-au pus condiţii. Să-şi tripleze nucleul de iepuroaice mame. Să ţină 200 de capre, nu 50. I s-a impus deci să fie capitalist, i s-a impus CANTITATEA.

A angajat oameni. A introdus elemente de automatizare. A cumpărat utilaje. A pierdut legăturile ţesute între el şi animale, n-a mai văzut în ele decât unităţi de producţie. A început să muncească mai mult, şi mai mult, fiind permanent în criza de timp. Devenise un fermier, nu mai era un ageamiu, carevasăzică.

Într-o zi, piaţa franceză a fost invadată de carcase de iepuri din Polonia şi Ungaria. Ieftini şi enorm de mulţi. El n-a putut coborî preţurile suficient, avea o bancă de plătit, avea angajaţi, protejaţi de legi şi de convenţii salariale. A dat faliment. Credit Agricole i-a luat totul.
Întrebare: dacă ar fi rămas un mic producător, ca până atunci, s-ar fi putut adapta? El e convins că da. Şi eu sunt convins.

Distributismul nu înseamnă distribuirea feliilor de pâine în mod egal. Distributismul nu înseamnă în linii mari să împarţi rezultate, ci premise. Distributismul nu înseamnă, nici atunci când vine vorba de împărţit ceva, să se împartă în mod egal.
Distributismul nu vizează rezultatele muncii, ci premisele ei. Cu împărţitul sărăciei s-a ocupat socialismul, cu coagularea bogăţiei s-a ocupat capitalismul. Într-un anume sens, şi socialismul, şi capitalismul au fost concomitent forme ale raptului instituţionalizat. Socialismul a vrut să ia de la bogaţi, capitalismul de la săraci. Nu discutăm de moralitate aici, când vine vorba să iei, se numeşte furt şi basta.

Distributismul sesizează nedreptatea în alt punct: în accesul la mijloacele de producţie. Proletarul e la fel de fragil şi sub socialism, şi sub capitalism. De la ambele are aşteptări, şi cine aşteaptă e până la urmă un om cu mâna întinsă, un cerşetor deghizat. Ambele orânduiri îi pot da din când în când ceea ce vrea, poate şi mai mult, dar proletarul rămâne consecvent dependent de cel care-i dă.

Distributismul (cuvânt nou pentru haine vechi) vrea să lichideze proletarul transformându-l în producător. Cu cât vor fi mai mulţi producători, cu atât va fi mai bine pentru toţi: producători individuali, asociaţi, mergând până la mari cooperative de lucrători-proprietari.
Forme ale distributismului există în România, în partea pe care o considerăm cea mai puţin moderna. Islazurile comunale sunt forme ale coproprietăţii. Cel mai sărac om din sat, care n-are o palma de păşune a lui, are acces la bunul comun. Nu devine bogat din asta, dar n-are a întinde mâna la pomana nimănui. Dacă vrea mai mult, cumpără pământ. Nu se pune problema egalităţii aici, dar nici a pomenilor din partea sistemului.


Păcat că ideea de cooperativă a fost compromisă de comunism. Va trebui să le reinventăm. Să facem cooperative la ţară, dar şi la oraş. Să dezvoltăm în regim de cooperative exploataţii agricole şi ateliere meşteşugăreşti. Se poate. Chiar foarte bine se poate.

Hai să venim şi cu un exemplu concret. Zilele trecute mi-am cumpărat o geantă din piele de la o familie care are propriul atelier, în inima Clujului. Am dat mai puţin decât pe una de import, italienească, Leonardo. Cu 100 de lei mai puţin. Mă vede zilele trecute un prieten, amator şi el de lucruri frumoase şi trainice. De la Bel-Art, zice? Da, îi răspund. Fii sigur ca te ţine 10 ani, îmi spune. Înainte avusesem una italienească, m-a ţinut 3 ani, după care a trebuit s-o convertesc în geantă de scule, nu mai era buna de nimic.

Deci se poate. O familie deţine un atelier de pielărie. Produc puţin, vând greu, dar obiectele sunt făcute pentru un deceniu. Sunt proprietarii mijloacelor de producţie, nu trăiesc strălucitor, dar nu asta e ideea. Sunt un punct de referinţă pentru clienţii lor. Asta e distributismul.

Unii spun ca distributismul va aduce şomaj şi stagnare. Lăsăm deoparte faptul că şomajul este consecinţa urbanizării şi a capitalismului, fiind necunoscut (cel puţin ca flagel social) înainte de revoluţia industrială. Deja mi se pare semnificativ, totuşi. Capitalistul, dacă are de ales între un robot şi un angajat, preferă robotul. Nu degeaba muncitorii care au văzut productivitatea maşinilor le-au distrus, la începuturile capitalismului, pentru că e clar că maşina este cea care-l trimite pe om în şomaj, nu altcineva.

Însă mai e ceva. Se spune că progresul este apanajul capitalismului. Problema e dacă trebuie să ne scoatem pălăria şi să ne închinăm la progres. Aici eu zic că nu. Dacă va mai tine mult, progresul o să ne omoare pe toţi. Şi asta o ştiu toţi oamenii care au priceput că o jucărie mai bună azi ca ieri e până la urmă acelaşi lucru, doar că-ţi ia ochii.

Sunt filosof? Nu. Când Renault a scos pe piaţă Loganul, ziariştii de specialitate au strâmbat din nas. Ba că motorizarea era deja folosită pe nu ştiu câte maşini, ba că bordul e de la cutare Megane din ’80, ba că maşina e prea colţuroasă, ba că lipsesc dotările, ba că e prea urâtă şi prea leneşă. Şi totuşi, maşina se vinde ceva de speriat. De ce? Pentru că oamenii au fost bucuroşi să cumpere o maşină făcută din bucăţi deja utilizate la alte modele, fără cine ştie ce dotări, fără mofturi. Fără progres. O maşină pur şi simplu.

Succesul modelului Logan arată ca nici stagnarea nu-i rea. N-avem nevoie de rachete, sunt suficiente maşinile decente. Progresul poate lua şi o mică pauză. Progresul e scump, e mai ieftin să te mulţumeşti cu ceea ce este.

Marea problemă a capitalismului este chiar asta: e exorbitant de scump. Are nevoie de oameni care să nu-şi aparţină, care să muncească până peste poate, care să se anuleze spiritual, sacrificându-se pe altarul capitalismului. Nici o orânduire de până acum n-a avut asemenea pretenţii de la om, fără să fie capabilă să dea ceva în schimb. Capitalismul mai este scump şi pentru că aruncă bani pe tâmpenii (publicitate, entertainment), schimbă prea des aparenţele în numele progresului, consumă enorm de multă energie. Situaţia nu poate dura indefinit, vine o vreme când face poc. Nu poţi să rozi oameni, resurse şi energie fără să pui ceva în loc. Nu totdeauna.

sursa: Radu Iliescu,  A Treia Forţă. România profundă

%d blogeri au apreciat asta: